Avantext

Urma. Cineva a trecut, a lăsat o urmă şi a dispărut. Cineva sau ceva sau, poate nimic. Nimic, decât urma a ceva ce nu s-a întâmplat. Semnul unei treceri care nu a avut loc niciodată. O amprentă a ceva care a fost deja aici întotdeauna şi care scapă puterii de a ne aminti, înşală orice posibilitate de a găsi ceva concret şi se sustrage oricărei tentative de a urca la originea ei. Urmă menită de nu se ştie de unde. Urmă fără trecut. Sau, altfel spus, urmă al cărui trecut nu poate să trezească nici o prezenţă acum, ci doar să mărturisească despre ceva care nu va putea fi niciodată spus. Urmă ca o ascunzătoare. Urmă ca o promisiune antică. Urmă pe care o poţi simţi numai ca fiind ceea ce ne lipseşte dintotdeauna. Unde a găsit el această noţiune atât de stranie şi de frumoasă? Poate în Proust, în acel pasaj din care Albertine dispare, unde amintirea uitării devine ea însăşi durere? Sau, mai curând în Geneză, în capitolul 33 al Exodului, unde Dumnezeu nu se manifestă decât prin umbra sa?

Arată-mi gloria Ta! cere Moise. Şi Dumnezeu îi răspunde: Tu o să vezi numai urma Mea, cât despre Chipul Meu, El nu poate fi văzut. (Salomon Malka, Emmanuel Levinas. Viaţa şi amintirea sa, p. 107).

Urma coincide la nivelul limbajului structurat, în gândirea lui Emmanuel Levinas, cu triada Rostit-Rostire-Nerostit. Ambivalenţa Rostitului ca limbaj ontologic şi a Rostirii ca limbaj etic presupune o dedublare care întrerupe orice discurs. Întrerupere realizată de Cuvântul Pre-originar care nu rămâne în temele a ceea ce este rostit. Un astfel de limbaj, în afara categoriilor spaţiului şi timpului se traduce ca proximitate în urma ileităţii, ceea ce Levinas va numi Nerostitul – le Dédire. Nerostitul funcţionează asemenea unei rupturi a limbajului, asemenea unui pasaj spre dincolo – l’au-dela, el este hiatus-ul limbajului, locul non-locului, între-rostitul-l’entre dit prin intermediul căruia Cuvântul şi Dumnezeu sau Verbul Originar survine şi se comunică.

Nerostitul este legat de proximitatea chipului, de epifania sa, care devine posibilă şi poate fi înţeleasă doar în privirea nopţii apofatice, în incomunicabilitate. El este curgerea şi ascunderea permanentă a Rostirii dincolo de ceea ce este Rostit. Nerostitul se desfăşoară între revelaţia Rostirii şi disimularea Rostitului, el este excepţia oricărui discurs şi ambiguitate, el este ceea ce Emmanuel Levinas numeşte la véracité du témoignage. Misterioasa depărtare şi stranietate a Nerostitului deschide calea punctată în studiile sale de Nathalie Depraz, care interpretează Nerostitul ca pe limita scriiturii levinasiene. Nerostitul ar fi tăcerea ileităţii descinsă în raportul faţă-către-faţă, în dialogul Eu-Tu.

Problema limbajului este una din temele centrale ale filosofiei levinasiene. Limbajul este expresia dincolo de corelaţia semnificatului cu semnificantul, dincolo de orice sistem lingvistic, fără
a-l exclude totuşi, din moment ce această expresie aduce mărturia de sine şi susţine această mărturie. Expresia mărturiseşte pentru că ea este chip, iar Rostirea sa se face comandament, poruncă ce suscită un răspuns înaintea apelului. În virtutea responsabilităţii cu care sunt investit sunt obligat să răspund celuilalt în orice clipă, înainte ca el să mă apeleze. Apelul său îl port deja în mine, înainte ca semenul să mă cheme. Acest apel care sparge monada comodă a subiectului închis în sine este urma pe care Dumnezeu a lăsat-o deopotrivă în mine şi în celălalt. Logosul său este
Să nu ucizi! Interdicţia de a ucide şi invitaţia la violenţă este pasajul, între-le, între-spusul, Dumnezeu care trece.

Problematica limbajului urmează în opera levinasiană două drumuri complementare. Primul drum este conturat prin teoria expusă în Totalitate şi Infinit. Teoria asupra limbajului expusă în Totalitate şi Infinit este fundamentată pe critica gândirii ce conceptualizează. Pentru Levinas conceptualizarea înseamnă obiectivare şi totalizare a unui cuvânt, pe care filosoful o instituie la începutul oricărui sistem de semne. Astfel, în Totalitate şi Infinit, limbajul joacă rolul rezistenţei împotriva totalizării conceptului şi a unei pledoarii pentru transcendenţa unui altul absolut al cărui unic şi excepţional rol este acela de a sparge unitatea ideii conceptuale, tocmai pentru că ea este chip şi cuvânt viu. Altfel decât a fi sau dincolo de esenţă este opera în care filosoful va dezvolta echivocul Rostitului în raport cu Rostirea şi maniera problematică în care Altul şi Acelaşi se pot afla împreună într-un discurs.

Tentativa levinasiană constă în a păstra exterioritatea altului absolut şi de a-l regăsi pe acest altul la nivelul gândirii supusă pericolului totalizării şi a uitării alterităţii sale indicibile. Dacă Celălat este de negândit şi rămâne transcendent, dacă este în mod simultan la originea oricărui sens al fiinţei ca prezenţă vie, problematica limbajului la Levinas ne apare ca fiind o ambiguité fonciere. „Tout parler est énigme”. Astfel, urma este modalitatea Ileităţii de a semnifica dincolo de trecutul imemorial, dincolo de opoziţia prezenţă-absenţă; chiar dacă ea apare ca semn în prezenţă, ea scapă oricărei tentative de a o fixa într-o tematică cognoscibilă. Ivirea sa este deja o plecare, o îndepărtare, o ştergere a sensului pe care subiectul l-ar putea primi. „Mais la trace serait alors simplement le signe d’un éloignement. Certes, elle peut devenir signe. Mais avant de signifier comme signe, elle est, dans le visage, le vide meme d’une absence irrécupérable. La béance du vide n’est pas seulement le ligne d’une absence. Le trait tracé par le sable n’est pas l’élément d’un sentier, mais le vide meme de la passée. Et ce qui s’est retiré n’est pas évoqué, ne tourne pas a la présence, fut-ce a une présence indiquée”. (Emmanuel Levinas) Concepţia levinasiană asupra limbajului se leagă de cea a vocaţiei cuvântului interpelat de subiect în urmă, urmă la care el nu are acces, întrucât ea însăşi este deranjament la nivelul lucrurilor. Ileitatea urmei nu trece prin concept, nu poate fi conceptualizată sau tematizată, însă ea se mărturiseşte în răspunsul subiectului care confirmă trecerea sa în responsabilitate. Sensul limbajului ar fi legat de această imposibilitate de comunicare a ceea ce a fost spus ca Rostire originară dacă nu asumăm paradoxul constitutiv al Rostirii şi al Rostitului şi mişcarea neîncetată a Nerostitului care funcţionează ca urmă.

Conotaţiile tematizării şi comunicării inversate în Rostire şi Rostit, fără a fi identice, ar presupune un al treilea termen participant la nivelul limbajului: Nerostitul. Nerostitul presupune coborârea tăcerii în discurs, o tăcere care oferă posibilitatea de a nu-l gândi pe Celălalt ci, de a-l primi pur şi simplu. Această întâlnire cu Celălalt se produce ca Nerostit: el este chiasmul original, cum îl numeşte Etien Feron, al Rostitului şi al Rostirii care deschide limbajul Ileităţii ca enigmă. Dimensiunea originară a limbajului este relaţia cu celălalt, ascunderea şi surplusul de sens oferindu-se în epifania chipului şi în întâlnire care, pentru Levinas, devine religie. Lucru deloc întâmplător dacă ne reamintim faptul că termenul de religie provine din latinescul religare, care înseamnă a lega, a reuni. Deloc întâmplător şi pentru că, în viziunea filosofului, a veni către celălalt este echivalent cu a pre-merge către Ileitate, cu a te situa în trecerea lui Dumnezeu şi în mărturia urmei.

Mărturia urmei divine înscrisă sub formă de comandament pe chipul semenului şi enigma sunt de sorginte iudaică. Astfel, Zoharul ne spune că misterul este fundamental, el este baza a tot ceea ce există. Tot ceea ce există fiinţează deopotrivă ca ascuns şi descoperit, ca interioritate şi exterioritate, ca lumină şi vas, ca suflet şi trup, ca trup şi veşmânt. Această opoziţie care este şi complementaritate în unitate este înscrisă în inima realităţii. Dumnezeu este ascunsul ascunsurilor. El este, în viziunea ebraică Nelelam, Ascunsul din care emană tot ceea ce există şi care în esenţa sa rămâne Ascunsul. În aceeaşi Carte a Zoharului aflăm că Dumnezeu a creat lumea prin Teiruf, combinarea literelor Torei. Literele sunt trupul, iar punctele şi accentele care le deosebesc sunt sufletul. Lumea apare pentru evreu ca fiind un mister. Lumea ascunde în interioritatea sa prezenţa lui Nelelam, a ceea ce este ascuns şi care o face să existe. Lumea este numită Olam pentru a ne conduce la Nelelam, la suflul divin care o însufleţeşte, care îi dă Hiicet, vitalitatea sa. Sufletul umple trupul lumii, aşa cum sufletul uman umple trupul omului şi niciunul dintre ele nu poate fi localizat. El este pretutindeni prezent şi nicăieri vizibil.

În acest fel, am putea spune că Urma se înscrie ca semn pe chipul uman, desfăcând timpul, creând un răstimp în timp, un loc al nelocului, fiind ivirea însăşi a unui imemorial, al unui dincolo despre care nu se poate tematiza nimic, dar al cărui supra-sens îl putem contempla în chiar acest nimic apofatic ce se înscrie pe faţa care apelează şi care se oferă. În acest sens, după cum bine remarca Simone Plourde, a răspunde celuilalt, a fi responsabil de celălalt înaintea oricărui act intenţional devine sinonim cu a-l purta pe celălalt în piele.