Avantext

Fereastra spre lume (Ed.Sim Art, Craiova, 2009) este volumul de poezie cu care debutează Dumitru Toma, poet răbdător cu acumulările, cititor împătimit de poezie bună, din care a învăţat că doar „harul” nu este de ajuns pentru a intra într-un univers al mirajelor, al chemărilor de sirenă. Dumitru Toma a „trudit” fără grabă pe marea poezia a secolelor XIX şi XX, meditând la acel „mecanism de producere” a poeziei adevărate, preocupat nu de „teme” – se simte că poetul e introdus în tot ce ţine de „teoria literaturii”, ca să nu cadă pradă unei asemenea naivităţi – ci de aspecte mai subtile ale poeziei şi nu totdeauna la îndemâna oricui, cum ar fi melodicitatea, sintaxa, ritmul, rima etc., adică tot ce are în vedere acumulările prozodiei, detestate, uneori cu o suspectă suficienţă în ultima vreme, tocmai dintr-o neputinţă de supunere la acele rigori, înlocuite cu o „poetică” agresivă şi personală. Aparent, Dumitru Toma este un poet „cuminte”: nu-l tentează nici să propună imagini şocante, „inedite”, nici să umple pagina cu savante dispuneri care n-au nicio semnificaţie. Poetul caută similitudini în lucrurile înconjurătoare, se lasă uimit de unicitatea lumii în aspectele ei variate, face analogii surprinzătoare pentru cititorul de poezie tocmai pentru că, descoperite şi relevate de el, par la îndemâna oricui. Stă mărturie la cele afirmate poezia care deschide volumul (cu o copertă inspirată a lui Lucian Irimescu) şi care aduce vag aminte de albatrosul baudelairean: „Din când în când coboară-n pământ;/ E pasăre liberă şi iese afară,/ Când spune ce spune se-nchide-n cuvânt/ Şi-atunci luminând, se-aprinde şi zboară. // Se-nalţă prin sine şi-i numai lumină,/ Ea nu se întunecă-n cuibul de tină./ Şi chiar de se-ntâmplă să zboare în cete,/ E pururea singură şi cântă de sete./ (Aripa din lut).

Poezia e notabilă nu doar pentru uşurinţa cu care poetul „desenează” imaginea prigoriei (sau prigoarei), pasăre care în credinţa populară sugerează setea veşnică, dar şi prin transferul de semnificaţie spre condiţia poetului, a cărui sete spre absolut îl descătuşează, prin zborul liber al fanteziei şi prin refuzul înregimentării „în cete”, de condiţia terestră.

Motivul prigoriei, ca simbol al năzuinţei spre absolut, revine obsesiv, oferindu-i poetului şi posibilitatea unui adevărat „răsfăţ” lingvistic, lărgind sfera explicitului prin transferul de la nominal la verbal, cum se întâmplă în Faţa lumii nevăzută: „Prigori-te-ar dorul meu/ Într-un iaz cu iarbă-naltă/ Pe când cerul îşi clăteşte/ Toate stelele în baltă...”, sau în „Din roman, în romaniţă”, una din cele mai frumoase poezii erotice din volum, citabilă în întregime: „Hai cu mine în lărgime,/ Haide-acum că suntem doi/ Să vezi cum ne strânge câmpul,/ Prigoni-ne-ar pe-amândoi.// Să vezi câmpul cum ne frige/ Prin roman şi romaniţă,/ Cum ciulini şi furnicare/ Ard şuviţă cu şuviţă.// Şi sucite-şi văd răbdarea/ Sucălind spre-un strop de apă/ Când minunea şi mirarea/ Sunt aproape şi ne scapă.”

Bucur Demetrian remarca într-o cronică (v. „Ramuri”, nr. 4, 2010) faptul că Dumitru Toma este îndatorat producţiilor populare, aşa încât versurile lui „par descinse dintr-o lume de doine, ghicitori, eresuri”. Vom completa afirmând că, deşi atent la poezia populară autentică, poetul a învăţat rafinamentul lingvistic şi prozodic şi de la poeziile „populare” ale lui Eminescu, Arghezi, Blaga sau Barbu, după o lungă ucenicie profitabilă în urma căreaia a căpătat îndrăzneala personalităţii. Cităm, în acest sens, finalul poemului Pentru o vreme înaltă, notând calma nelinişte metafizică cu ecouri din folclor, dar trecută prin filtrul poetic personal, rupt de cel barbian: „În urmă rămâne doar zarea/ Şi hăul ce pune-ntrebarea:/ Noi suntem doar podul, făcutul,/ Ori zborul strigând începutul?”, sau „Suflet mic cu chef de joacă,/ Spune-i mamei cum să-ţi facă/ Din hârtie şi din aţă/ Vreun nimic ce te răsfaţă”/, amintind de acele cuceritoare suavităţi argheziene.

Deocamdată, Dumitru Toma se prezintă ca un nostalgic care meditează asupra propriei nostalgii, ca apoi să treacă la o atitudine elegiacă în care de referinţă sunt metaforele prigoriei, ale luminii şi ale unui eros din zona eminescianului „dureros de dulce”, folosindu-se de o uimitoare capacitate de a folosi oximoronul, vorbind cu nonşalanţă de „clarul şi bezna îngropate în semne” sau despre faptul că „Locul meu e noaptea deasă/ Când lumina se deschide/ Şi când gerul şi văpaia/ Deopotrivă ne aprinde”./ Atenţia cu care Dumitru Toma îşi cizelează poeziile, îndârjirea cu care îşi asumă forme ale lirismului de mulţi considerate ca desuete credem că l-a deteerminat pe Eugen Negrici să întâmpine volumul lui Dumitru Toma cu această prezentare mai mult decât măgulitoare: „Convins de justeţea teoriei lui Valéry asupra necesităţii obstacolului aştept de ceva timp renaşterea interesului poeţilor noştri pentru rigorile prozodiei, pentru cătuşele ei fecunde. Sunt sigur că fostul meu remarcabil student Dumitru Toma a descoperit el însuşi, cu uimire, compunându-şi poemele acestei cărţi muzicale şi melancolice, neaşteptatele avantaje ale
supunerii.”