Avantext

Eugen Negrici este un leu în cuşca literaturii române. Poate chiar leul. Unul care a manifestat, totuşi, o inhibiţie ciudată – poate studiată, premergătoare imparabilelor salturi –, în orice caz „nonleonină”, în faţa unor inşi care îi sunt, la o analiză serioasă, cam la toate capitolele, inferiori. A mizat oricum şi poate că ar fi mizat oricând pe o poziţionare deliberat periferică (de notat că perifericul de la noi e main stream de-a binelea prin alte părţi), foarte selectiv recuperatoare, dar cu parcursuri deloc lejere, având uzanţa unui instinct explorator al acelor trasee ale istoriei literare nebătute sau prost bătute şi simţind cu acuitate mirosul prăzii teoretice.

Adevărul este că, în critica, istoria, teoria literară etc. contează foarte mult materia („primă”) pe care lucrezi: ea te poate propulsa sau te poate trage în jos, indiferent de dotaţia ta. Evident că aceasta din urmă e, în orice circumstanţe, decisivă, dar un leu încarcerat nu poate face prea multe. Până în 1989 acel spaţiu „protector” nu-i permitea septuagenarului de azi să facă nici măcar doi paşi la stânga binişor, nu mai vorbim de dreapta. După ’89 spaţiul s-a lărgit generos, dar nu într-atât încât să facă posibilă manifestarea deplină a resurselor de care „locatarul” dispunea. Şi asta tocmai pentru că o secvenţă importantă a putinţei de până atunci fusese sufocată.

Trei sunt, după părerea mea, categoriile de reactivitate interpretativă posibilă în raport cu literatura română. Prima şi cea mai importantă este cea de „tip” Călinescu, cel care a inventat cel mai amplu spaţiu de joc, cea mai generoasă materie posibilă şi cea mai solidă perspectivă, pornind de la facticitatea de care putea dispune şi pe care a vizitat-o cu un har interpretativ inimitabil. Cea de-a doua „căsuţă” e alcătuită din cei care au renunţat (o gestualitate cel puţin la fel de concludentă şi de justificată ca prima, fiind cea care transgresează decisiv tragismul latent al întregii situaţii) să comenteze acea literatură ori au plasat-o în zone colaterale ale interesului lor. A treia categorie, fiind foarte încăpătoare, aproape că nu contează.

Eugen Negrici nu aparţine niciuneia dintre ele. El şi-a creat „căsuţa” lui: extrinsecă, ex-centrică, un fel de nişă, dar paradoxală, căci „oarecum” în afara câmpului literar, fiind aceea care poate face diferenţa majoră. A dus spre un grad al excelenţei un model de cercetare frecvent întâlnit în Occident în ultimele decenii, cele poststructuraliste şi destul de hazardat dezinhibate. (În opera criticului român hazardul este, pe fileră Valéry, aproape evacuat.) O poziţionare de acest fel, interstiţială, „punctuală”, „oportunistă”, speculativă, rapace va avea totdeauna ceva de împărţit cu prima categorie, pe care o va nostalgiza din greu şi de care se va despărţi periodic, spasmodic. Ceea ce îi apropie pe „reprezentanţii” (cu ghilimele, deoarece e vorba de unicate) celor două versiuni creatoare, venind din direcţii atât de diferite şi cu resurse total diferite, este ceea ce aş numi acrobaţia dificilului euristic, acela care – dacă nu e prezent la apel – este prin aproape orice mijloace indus în discurs, provocat să se manifeste, forţat să existe. Şi apoi naturalizat, oferit pe tavă celorlalţi, care se vor bucura de bunurile dobândite decenii întregi după aceea.

Junele sărbătorit de azi a înţeles devreme (din anii... ‘70) că invenţia metodologică nu poate merge decât într-un dublu paralelism: cu informaţia (estetică, teoretică, metacritică) achiziţionată şi cu jocurile de strategie foarte bine puse la punct. A ştiut, tot de atunci, că, în exerciţiul profesiei noastre, e importantă evitarea năclăielii de orice fel – hermeneutic, epistemologic, situaţional, confesiv, conceptual etc. A mizat pe insolitul procedural (sistematici ultime, analize stilistice de maximă fineţe, ecarisajul poncifelor etc.), cunoscând din interior că acesta are graţia şi riscurile lui, deschiderile şi opacităţile lui. A convocat uneori o indepistabilă tactilitate a articulării critice.

De fapt, Negrici, în siaj Vianu, chiar asta ne învaţă: să regândim perpetuu literatura, deoarece adevărata rezistenţă (şi prezenţă...) ale acesteia constau tocmai în reinterpretări, reformulări, re-apercepţii, extensii experimentale şi retractări la fel de neobişnuite etc. E ostensibil că nemulţumirea a alimentat cele mai multe dintre gesturile sale critice. Dezgustul a fost sublimat în cărţi impecabile ca formă şi controversabile (aş zice: din ce în ce mai...) ideatic. Instalarea sa în metacâmpul interpretativ a fost, lăsând la o parte anumite ezitări, introiecţii care ţin mai degrabă de drama literaturii române sub comunism decât de vreun conflict interior (nu că acestea n-ar fi existat, dar regimul impersonalităţii e la el acasă în opera teoreticanului român...), de cu totul alt tip decât oricare alta, „generică” sau individuală, cu toate că sursele, „influenţele”, similitudinile sunt la fel de vizibile cu ochiul liber. Cu cât negativitatea la care recurge e mai accentuată, cu atât ea pare a traduce o inconfortanţă mai mare în raport cu acea materia prima care e literatura sau secundă (critica etc.), un fel de antirutină, de efort melancolic-disruptiv, de refuz îndârjit (şi, de ce să nu recunoaştem, fără speranţă...) al stultiţiei care – în critica literară şi nu numai – poate să sur-vină de oriunde, când te aştepţi şi mai ales când nu te aştepţi.

O doctrină a nonrenunţării (dublată de subtile, inaccesibile celor mulţi, cvasi-barthesiene despărţiri de sine) a ghidat activitatea acestui vânător singuratic – autolansat periodic precum o torpilă prin „nesfârşitele” şi de multe ori aridele preerii ale literarităţii –, unul cu care cultura română (nu numai cea cinegetică...) ar trebui să se mândrească.