ion_buzera112

Cinci curente principale străbat densa masă textuală a ultimului volum (Prezent şi în acelaşi timp străin. Jurnal 1977-1982, ediţie îngrijită şi tabel cronologic de Adela Petrescu, Editura Paralela 45, 2011, 428 p.) din corpusul diaristic al lui Radu Petrescu: melancolia neagră pricinuită de o lume literară care îşi adusese mai toate subteranele la suprafaţă; priza senzitivă (vizuală) acută la orice îl înconjoară şi la orice întâlneşte; autoproiecţia (ca scriitor) grandioasă, grandomană, cu destule note tragicomice („În critica literară mondială sunt pe cale de a deveni un Luther.” (p. 357); „În acest sens, aş putea spune fără să înnebunesc că sunt cel mai mare scriitor al lumii.” (p. 227); „Încă o dată, deci, „În jurul lui Joyce. Repere de lectură” este A.B.C.-ul celui care citeşte indiferent ce din literatura europeană, de indiferent când.” (p. 289) şi, până la urmă, inutilă, dacă nu – în perspectivă – de-a dreptul incomodantă; bulimia aperceptivă, vizibilă în toată splendoarea ei în paginile alocate (133-182) sejurului londonez şi parizian din toamna lui 1979; rafinatul plictis etalat în stricta stenografiere a unei bune părţi a însemnărilor. E un text parcurs, suplimentar, în toate direcţiile şi de frisoanele însingurării, penumbrei şi indispoziţiei. Ca de obicei, am spune, dacă nu am regăsi – tot ca oriunde în Radu Petrescu – şi cititorul de elită, subtilul mizantrop şi călinescianul de anduranţă.

Par să se fi adunat într-o sinteză dureroasă constat-ul implacabil al excelenţei subiective şi resemnarea (care ţâşneşte în pagini satirice de mai multe ori, de ex., în descrierea a ceea ce se întâmpla la şedinţele Consiliului Uniunii Scriitorilor) că ceilalţi nu pot sau nu vor să-l valorizeze aşa cum e. Complexul este tipic pentru scriitorii de elită. E un frecuş cotidian cu o dimensiune nevăzută, dar foarte prezentă, extrem inhibitivă. Numai că tipul însuşi de gândire estetică al lui Radu Petrescu era unul autosuficient: se observă cât de greu acceptă alte idei şi cât de uşor se irită atunci când ceilalţi (inclusiv cei mai apropiaţi, nu mai vorbim de ceilalţi) nu „percutează” la productele intelecţiei lui. Pentru perioada în care a trăit („timp nesimţit”, p. 344), un astfel de model de reflecţie şi scriitură a fost o mare şansă, pentru că l-a făcut imun la tot ce era indezirabil, degradant sau nefast. (Pe de altă parte, aceeaşi epocă l-a şi intoxicat cu prea multă „egologie”.) Complexul amintit e unul al scriitorului, în general, oriunde s-ar afla şi oriunde ar trăi: „Artistul este pretutindeni străin.” (p. 164). Numai că, într-un caz atât de delicat, febril şi angoasat precum cel al lui Radu Petrescu, se poate ajunge şi la tot felul de reacţii excesive, consumate nervos în laboratorul diaristic. Modestia era evacuată, iar autosupralicitarea devenea o consecinţă directă, combinată, aproape logică a celor trei factori: perioada traversată, indiferenţa (sau ceea ce el credea că e indiferenţă...) a celorlalţi şi conştiinţa forte în interior, neputincioasă în exterior a valorii personale. Nonreactivitatea celorlalţi, nu chiar atât de apăsătoare pe cât credea autorul, îşi găseşte, prin urmare, o explicaţie chiar în structura personalităţii radupetresciene: ceea ce lui îi apărea foarte clar, inovator etc. (şi, de bună seamă, în cea mai mare parte, aşa şi era: Radu Petrescu a fost în posesia unei inteligenţe hermeneutice practic fără egal în literatura noastră) provoca în ceilalţi nedumerire pe criteriul unei stranietăţi care are nevoie de ceva timp pentru a fi aclimatizată.

Iată unul dintre numeroasele exemple din serie, pentru a ne referi strict la modul în care îşi evalua felul de a vedea literatura română şi pe cea europeană: „Admit că literatura mea nu interesează, dar nu interesează nici asta? (s. a., n. m., IB) Am citit altfel decât toată lumea Două loturi, am dat un alt unghi de vedere despre I. A. Bassarabescu, despre Urmuz, despre ultimele două romane ale lui Călinescu, despre trăirism, autenticism (ca reacţie la Urmuz), şi nu s-a aprins nimeni, n-a spus nimeni un cuvânt. Despre Goethe, în câteva rânduri privitoare la Afinităţile elective, am spus lucruri mai cu miez decât Noica într-o carte întreagă, am revelat la Tasso lucruri neobservate nici de De Sanctis, nici de Croce, nici de Călinescu, am dat o analiză a Morţii pescăruşului care spune ceva important despre un moment al gândirii artistice a lui Camil Petrescu, şi rezultatul a fost perfect acelaşi. Nu interesează aceste lucruri? Dacă ar fi trăit G. Călinescu, pe el l-ar fi interesat, dar s-a grăbit să moară, ca un prost.” (p. 84) Lăsând la o parte faptul că la sfârşitul frazei dăm peste cel puţin un început de vulnerabilitate ineptă, care confirmă existenţa unui scenariu cvasi-oedipian, este de spus că interpretarea literară, oricât de strălucită ar fi, nu trebuie, ca să zic aşa, autotelizată: ea are nevoie să circule liber, să se confrunte cu altele, să le completeze pe altele etc. E un lanţ nesfârşit, cu verigi mai puternice sau mai slabe, dar care nu poate fi întrerupt de niciuna dintre ele. În textele lui Radu Petrescu, supravalidarea iritată şi compulsiv reamintită, obsesivă (ca şi când ar fi vrut să se convingă definitiv, deşi ceva îi spunea constant că s-ar putea să nu aibă dreptate) a unor soluţii interpretative personale tinde, ironic, să le condamne la caducitate, tocmai din cauza frecventei utilizări auctoriale. Dar notele acelea „maximaliste” pot fi interpretate şi ca un strigăt de disperare în deşert.

Pagina diaristică a lui Radu Petrescu e şi un spectacol de mare diversitate epică. Îndelungatul exerciţiu al scrierii prozastice l-a îndemnat (sau poate a devenit, pur şi simplu, a doua natură) să folosească tehnici narative dintre cele mai diferite şi în diarism, proleptice, analeptice, intertextuale etc., în căutarea acelui/acelor „punct(e) de perspectivă” (p. 9), care pot constitui, de exemplu, o bună definire a criticii ca incipienţă. Descrierile foarte strânse, domoale, pe spaţii mari alternează cu accelerări narative şi comprimări temporale. Viteza consemnării se poate plia foarte bine pe ritmul strictei înregistrări vizuale, atunci când se afla într-un tren, bunăoară. Pe scurt, Radu Petrescu era şi tipul de autor care (re)gândeşte mereu, nabokovian, milimetric proza, o întoarce pe toate feţele, dar care e atent, care poate fi atent, simultan, şi la efectele de perspectivare pe care le poate întreţine: nu făcea altceva decât să proiecteze în lecturi (interpretări) minuţiozitatea cu care scria şi invers. Cărţile parcurse deveneau „proprietatea” orgolioasă („aria mea de gândire”, p. 250) a celui care le înţelegea sau credea că le înţelege altfel decât oricine altcineva. Era activat un resort compensativ, o regăsire de sine în marii autori.

Autorul ajunsese, aşadar, la o înţelegere relaxat sistemică, posteliotiană, intens subiectivizată a literaturii: „Cu o observaţie din Vie de Henri Brulard pot trimite simultan (s. m., IB) la St-Beuve şi la Joyce – apa şi focul. Apropo de apă, e posibil să trec la borealismul lui Ion Barbu, de sursă eminesciană: palatele de gheaţă din fundul mării repetă pe cele din pietrele preţioase de pe pământ; gheaţa e deci un fel de mineral preţios. În felul ăsta, pot reveni la Ariosto, în a cărui ironie romanticii germani vor fi găsit un corespondent al interesului lor pentru ştiinţă (v. aici pp. 65-66, 79-81, 81-83). După asta, pitonul din Salammbô vine de la sine” (p. 419) Amănuntul e prins într-o viziune critică de amploare, pe care o confirmă în filigran, călinescianismul e tot engrama princeps, trecerea de la un etaj la altul al analizei (sintezei) se face cu viteza celui mai performant lift, iar efectele interpretative pe care le „storcea” erau, într-adevăr, un maximum care putea fi atins la noi acum trei decenii.

În rest, ar mai fi de amintit: transsubstanţierile aperceptive în fraze superbe, muzicale, transparente (precum aceasta: „E seară, vin spre casă cu pachetul de cărţi pe sub arborii subţiri dintre Dalles şi biserica italiană.”, p. 10), extrem de căutate şi extrem de spontane, în acelaşi timp; caracterizările tranşante: „Şi, în plus, o întâmplare ridiculă: criticului Mircea Zaciu i-a apărut o carte intitulată Lancea lui Ahile. Titlul lui este o nerozie. Singura lance ilustră, pentru că spune ceva, e a lui Don Quijote. Criticul vrea să semnifice că el, ca şi dumnezeiescul Ahile, va da cu lancea în troieni, în literatura proastă şi în felul acesta, îşi dă din chiar titlul cărţii un certificat ferm de incompetenţă. De care nici nu mai avea nevoie.” (p. 203); admiraţia constantă faţă de Şerban Foarţă; densul, platonician-steinerianul fragment paideic de la p. 288: „Aşa mi se întâmpla şi mie la seminariile şi cursurile lui G. Călinescu: toate ideile profesorului mi se părea că sunt, de mult, ale mele şi că el nu făcea decât să mi le amintească, să găsească, pentru mine, ce pierdusem. Când mi-am dat seama de acest mecanism m-am simţit nenorocit, ridicul, dar acum ştiu că nu eram deloc ridicul şi că aşa şi trebuia, să am sentimentul că toate ideile lui G. Călinescu fuseseră întâi ale mele şi că el doar formula ce uitasem eu. Ăsta e rostul sublim al pedagogiei (dacă aşa ceva există!), să trezească în elev sentimentul grozav al preştiinţei. Asta e ceva foarte emoţionant şi profund, unul dintre misterele adevărate ale umanităţii.”; exacta constatare de la p. 270: „Eminentă, conferinţa lui Ion Barbu despre Rimbaud. Flaubertianismul ambilor poeţi este, aici, demonstrat.”; ideea de la p. 288: „Mai încolo, repet că Letopiseţul lui Miron Costin e cea mai înaltă carte românească, poate sta perfect alături de marile opere franceze contemporane.” Şi multe altele.

Radu Petrescu nu numai că este un mare scriitor european (în aproape orice frază pe care a secretat-o şi, evident, la nivelul întregii opere), dar finish-ul acestui jurnal m-a convins şi de faptul că era în posesia unui cod mental extrem de riguros, inoxidabil, eficient şi în afara literaturii şi care l-a făcut, de fapt, să înţeleagă existenţa într-un fel irepetabil. Jurnalul, în ansamblul lui, rămâne o splendidă interfaţă a vieţii acestui eu tragic delicat cu lumile în care i-a fost dat să trăiască. Iar opera întreagă – o fenomenologie destinsă a unui autor imploziv.