Avantext

Un volum elegant despre lumi ficţionale şi nonficţionale reziduale, restante, frământate, autodisolutive şi răbduriu (dar vag) reîntemeiabile este cel al Corinei Ciocârlie: În căutarea centrului pierdut, Editura Art, 2010, 208 p., colecţia Revizitări. Sunt analizate aici anticipări şi efecte literare ale unei comoţii istorice, geopolitice de proporţii şi care, într-o bună măsură, a decis configuraţia actuală a Europei: dispariţia Imperiului Austro-Ungar. Este vorba, în cea mai mare parte a expunerii, despre o rezultantă, o Mitteleuropă mai mult sau mai puţin fantomatică, despre aşteptările crispate sau nepăsătoare ale unui big bang ori despre dramoletele unor dezrădăcinaţi şi despre complexa nostalgie (cu dimensiuni care nu exclud derizoriul, perversul, hiperbolicul cinic, dar nici tragicul catharctic de tip Apostol Bologa) care-i cuprinde pe mulţi dintre ei, vezi, de ex., p. 191. Atitudinile posibile, surprinse, interiorizate şi ex-puse în texte sunt, evident, numeroase, cea a Marei, de pildă, din romanul lui Slavici fiind superb descrisă de autoare ca o „artă de a flirta cu elanul centrifug pentru a-l pune apoi, printr-o manevră cvasi demiurgică, în slujba forţei centripete.” (p. 95). Unele dintre romanele investigate tind, de altfel, să redefinească epoci întregi, mutaţiile şi căutările lor: „Între Tratatul de la Trianon şi cel de la Maastricht – sau, să spunem, între Somnambulii lui Broch şi Lentoarea lui Kundera –, centrul şi marginile continentului s-au lansat într-o cursă contra-cronometru, aflată încă în plină desfăşuare, şi la al cărei finiş gurile rele pretind că cei din urmă nu vor fi neapărat cei dintâi.” (p. 9). Dar mai ales sunt interpretate de
Corina Ciocârlie din perspectiva interesului pe care îl dezvoltă de a se „plia” pe această geometrie variabilă atât de dificil de urmărit, în... dualitatea ei: în prima parte (până la p. 100) ca imanenţă a disoluţiei, în cea de-a doua ca exterioritate (dar atât de polimorf-nostalgică...) a acesteia. Riscul, dacă este unul, mi se pare acela al „legării” de glie: nu toate tribulaţiile personajelor sau autorilor se justifică prin apartenenţa sau fosta apartenenţă imperială. Or, cartea Corinei Ciocârlie dezvoltă o schemă care şi-a propus să surprindă un filon esenţial al literaturii europene: nu ar fi exclus ca magnetul să fie prea puternic, iar pilitura prea obedientă.

Astfel, în solidele cărţi ale lui Joseph Roth, Musil, Broch („romanele agoniei imperiale”, p. 71) este captată, descrisă şi anatomizată o ordine falsă. Dar tot în aceste scrieri este foarte bine surprinsă şi dezordinea care a fisurat, în multe feluri, acea imuabilitate autoreproductivă. În momentul în care periferia începe să se multiplice dezordonat apare şi o şansă, nu este statuat (sau tatuat) numai eşecul. E un proces (pe care multe dintre operele incluse – printre care Caietele lui Cioran sau jurnalele lui Gombrowicz – în fluxul analitic de Corina Ciocârlie îl dezbat pe larg) al reidentificării, redescoperirii de sine, ieşirii dintr-o încleştare, dintr-un centripetalism fatal. Până şi Cioran, care era capabil să „periferizeze” ontic orice, se bucură de o anumită libertate derivată: „Ori de câte ori îşi contemplă neputinţa de a se bate pentru a supravieţui în furnicarul agresiv de pe malurile Senei, Cioran se întoarce cu gândul la Austria, care nu mai e, de mult, decât propria-i umbră. „De altfel, nu iubesc decât ţările conduse în secret de un principiu de non-existenţă. Nu e o simplă întâmplare că m-am născut într-un Imperiu ce se ştia condamnat.” (Caiete, I). Aroganţa solară a Cartierului Latin îl năuceşte pe nou-venitul care, oricât s-ar considera „metafiziceşte un evreu”, n-are cu adevărat „stofa Jidovului Rătăcitor.” (p. 122). Nu e mai puţin adevărat că nihilismul este – cam peste tot în operele avute în vedere, fie şi în moduri extrem de diversificate – substratul cel mai hrănitor: preţul plătit (dacă nu chiar stigmatul) pentru evadarea dintr-un imaginar care se autoconţinea.

De fapt, în cartea Corinei Ciocârlie tema cea mai ofertantă este cea a „liniei de demarcaţie” (cf. p. 97), care nu este numai geografică, ci şi – sau mai ales – istorică. Tragedia a fost aşteptată, iar apoi s-a făcut ţăndări în destinele individuale, care, cele mai multe, nu prea mai înţelegeau ce e cu ele pe lume: „omul fără însuşiri” ieşea la lumină, lucid şi sterp, ca un atom abulic. Un supraeu a fost brizat în milioane de mici euri entropice. Au urmat o altă tragedie colectivă, o altă reaşezare şi o nouă aşteptare, ş. a. m. d. (Să remarc faptul că toţi europenii suntem prinşi în acest hiperfractal nesăţios.) Ceva care nu avea cum să nu se fisureze a fisurat însă şi cele mai adânci certitudini: Wittgenstein sau Klimt sau Freud însuşi sunt produsele directe ale unei anxietăţi colective majore, cum Europa nu mai cunoscuse.

Cartea Corinei Ciocârlie se ocupă de numai câteva dintre aceste euri ficţionale sau diaristice, printre cele mai spectaculos relevante, încercând – în acelaşi timp – să vadă lucrurile şi din perspectiva „plăcilor tectonice” (p. 11) geopolitice şi să decripteze logica ascunsă a acestor geometrii fractale europene. Printre rândurile ei, printre atâtea croşetaje deceptive de toate calibrele [Iată numai unul dintre numeroasele contexte ale derivei, fie şi îmbibat de reuşită: „Şansa lui
Ulise – redescoperirea Itacăi – nu-i este, fireşte, dată oricui. Chiar dacă cercul trans-atlantic se închide, cu chiu cu vai, odiseea gombrowiczeană rămâne un succes doar în plan literar. În ajunul reîntoarcerii în Europa, când
şi-ar dori să fie „strălucitor, dur, ascuţit ca un brici”, fiul risipitor se simte şters, împrăştiat, descompus.”, p. 148] şi printre uimitoarele zvâcniri de creativitate, putem intui un mod distinct de raportare la istorie, contrapunctic, nonostentativ, dramatic-secvenţial.

O mică piesă de virtuozitate critico-eseistică.