c.m.popa112

De la Anubis, zeul-câine al egiptenilor, călăuză în tărâmurile morţii, şi până la aprigul Lupu, câinele lui Nechifor Lipan, care participă la pedepsirea ucigaşului stăpânului său năpustindu-se la beregata acestuia, „mestecând mormăiri sălbatice cu sânge”, „cel mai bun prieten al omului” îşi anexează o evidenţă ineluctabilă: cruzimea.
Liberă de aderenţe sentimentale, de prefăcute, vehemente indignări şi complicităţi culpabile în sfera sintagmei viaţă de câine, literatura anulează aluviunile milei snoabe pentru a adânci, veridic, dimensiunea unei relaţii ce transgresează poncifele desenelor animate şi clişeele impuse de „personaje” precum Colţ Alb sau Toto.

Am pus în fruntea acestor însemnări un onomatext din Vargas Llosa, cu gândul şi la Arthur Conan Doyle (Câinele din Baskerville) sau la John Steinbeck (Călătorii cu Charley în căutarea Americii), în intenţia de a echilibra axele necesare conservării părţii de autonomie şi de naturalitate secretă a ingenuităţii canine.

Există, cum bine se ştie, pagini stranii, acumulând un demonism al manifestărilor a căror iraţionalitate nu este invenţie scriitoricească, dimpotrivă, amprentează nefericit, la modul cel mai concret, vieţuirea aglomerărilor umane. Câinele vagabond, maidanez ori comunitar, cum i se spune mai nou, face parte din peisaj, ba mai mult, induce mărturisiri cu valoare de program estetic într-o arie de meditaţii şi nelinişti ce
l-au marcat, bunăoară, pe Caragiale. „Simt enorm şi văd monstruos” articulează, astfel, o viziune care străbate o consistentă parte a scrisului său, nu numai „Grand Hotel «Victoria Română»”. Găsim aici, în această proză, memorabila scenă a hăituirii unui câine. „Petrecerea populară” se desfăşoară după reguli bine stabilite: „Câţiva inşi se pun la pândă de-o parte şi de alta a uliţii. Un câine flămând rătăceşte căutând dosurile bucătăriilor şi unghiurile unde se scutură gunoaiele. La un semnal, toţi se ridică şi-l împresoară din toate părţile. O clipă animalul se opreşte îngheţat; sângele-i dă năvală la inimă, care-ncepe să zvâcnească de coaste... E pierdut!...”. Urmărit de huiduieli, râsete, lovit de pietre, izbit cu măturoaie, câinele scapă prin fugă, spărgând „rândurile vrăjmaşilor”, sau devine o biată victimă, „lungită în mijlocul stradei”, a instinctelor primare dezlănţuite. Este o regresiune spre barbarie, spre zonele spaimelor ancestrale, spre mizerii şi sadism.

Atracţia pentru spectacolul cruzimii aparţine unei străvechi ordini a lumii arhaice, cu practicile ei. Fănuş Neagu înscenează un astfel de act ritual (de găsit doar la triburile bantu) în nuvela „Ningea în Bărăgan”, unde darea câinilor în jujău se face în prezenţa întregii comunităţi: „Lumea făcuse roată în jurul lor. Biş chiui o dată prelung şi Onică smuci odgonul, mulgându-l în palme, până când câinele, urlând ca niciodată în viaţa lui, ajunse să se bălăbănească deasupra oamenilor, încovrigându-se de durere. Îl legănară aşa, în sus şi în jos, de câteva ori, apoi îl lăsară să cadă în zăpadă”.

O imagine coşmarescă, de sens contrar, este aceea a oraşului căzut sub controlul javrelor şi potăilor, contrast brutal realizat de Eugen Uricaru în romanul Aşteptându-i pe învingători. Teroarea cuprinde întreaga aşezare traumatizată de război şi invadează insidios sufletele („îi auzi cum mârâie, le simţi mirosul de blană udă, dar nu-i poţi vedea, sunt doar nişte umbre, nişte păreri şi începe capul să-ţi vuiască, dacă nu cumva javrele sunt în tine şi din cauza războiului, a necazurilor, a fricii şi a descumpănirii tocmai ies la iveală”). Paralelismul simbolic cu demenţa ocupanţilor denunţă violenţa morţii ca pe o consecinţă implacabilă, sinistră: „parcă înnebuniseră, se învârteau, se răsuceau, făceau tumbe în aer cu cozile fâlfâind, apoi, dintr-o dată nu s-a mai înţeles nimic. S-a auzit un urlet, putea să fie al lor, putea să fie al lui, un urlet de-ţi îngheţa sângele în vine, te făceai mic pe dinăuntru şi se răcea carnea, îţi înţepeneau gâtul şi obrazul. Măcelarul a căzut jos, ei l-au trântit, a fost o învălmăşeală cumplită, mârâituri, bucăţi de stofă şi de blană săreau de parcă le-ar fi aruncat cineva, ca la o despăduchere. [Oamenii] au început să strige «Huo, teo, marş», care cum apuca. Javrelor nici că le păsa, erau ghem de carne vie şi aţâţată, boturi, dinţi albi, cozi şi labe, ghiare, ochi roşii, blănuri umede, asudate…”. Agresivitatea atinge paroxismul, omul este devorat de fiare, adevăr ocultat de o mentalitate dispusă la acceptarea atrocităţii atâta vreme cât aceasta nu devine o chestiune personală.

Într-un timp bântuit de angoase şi inconştiente abdicări, actul creaţiei solicită sinceritatea absolută. Versurile lui George Vulturescu intersectează, neaşteptat, tema avantextului meu, modulând un sens de dignitate şi severitate: „Acum stau la masă şi scriu/ câini tineri întind între dinţi coala de hârtie ca o halcă de carne/ nu te poţi ascunde nici într-un tufiş când scrii/ huo, potăilor”.