Avantext

Paul Celan s-a născut la 23 septembrie 1920, în Cernăuţi şi este o figură importantă pe scena literaturii germane din România, deşi a locuit aici numai câţiva ani, ca o perioadă de tranziţie, între evenimentele marcante din viaţa sa: prigonirea evreilor bucovineni, ce culminează cu moartea părinţilor săi într-unul din lagărele de peste Bug şi plecarea în Franţa, unde, în anul 1970 se sinucide, aruncându-se în Sena. Experienţa românească îl ajută, prin numeroasele jocuri suprarealiste, să-şi îmbunătăţească limbajul şi să se pregătească pentru reîntoarcerea la limba care l-a consacrat – germana. De remarcat este şi faptul că nu a scris niciodată în limba franceză.

Traducerea textelor sale s-a dovedit a fi o adevărată provocare, poetul fiind adesea acuzat că scrie o poezie ermetică, fapt contestat chiar de el într-un discurs ţinut la decernarea premiilor Breman în care spune că poezia poate fi „o scrisoare
într-o sticlă aruncată pe mare, bineînţeles cu speranţa că va ajunge undeva, pe vreun mal al inimii” . El îşi exprimă convingerea că poezia sa este universală şi poate fi înţeleasă de oricine poate desface sigiliul sticlei. Poemele traduse aici fac parte din volumul Zăbrelele vorbirii (1959).

Traducere din limba germană
şi prezentare de Daniela Micu

Voci

Voci, săpate
în oglinda verde a apei.
Când pescăruşul se scufundă,
secunda tremură:

Ceea ce-ţi stătea aproape
pe fiecare dintre maluri,
apare
secerat într-un alt tablou.

*

Voci dinspre drumul de urzici:

Vin pe mâini spre noi.
Cine este singur cu lampa,
are numai mâna de pe care să citească.

*

Voci, care răzbat în noapte, frânghii,
de care legi clopotele.

Arcuieşte-te, lume:
Când cochilia morţilor iese la suprafaţă,
vrea să răsune până aici.

*

Voci, în faţa cărora inima ta
se înmoaie în inima mamei tale.
Voci dinspre copacul spânzurătorii,
unde lemnul bătrân şi cel crud
schimbă şi schimbă inelele.

*

Voci, guturale, în pietriş,
în care şi Nesfârşitul bagă lopata,
şuvoi cleios
(de inimă – )

Trage aici bărcile, copile,
în care m-am aflat:

Când în mijlocul vasului furtuna îşi intră
în drepturi,
cârligele se întâlnesc.

*

Vocea lui Jacob:

Lacrimile.
Lacrimile în ochiul fratelui.
Una a rămas atârnată, a crescut.
Locuim în ea.
Respiră, căci
s-ar pierde.

*

Voci în interiorul arcei:

Sunt
numai gurile
îngropate. Voi
cei ce vă scufundaţi, ascultaţi-ne
şi pe noi.

*

Nici o
voce – un
zgomot întârziat, străin orei, dăruit
gândurilor tale, aici, în sfârşit
readus la viaţă: o
frunză-fruct, mare ca ochii, săpată
adânc; se
face răşină, nu vrea să
se cicatrizeze.

Floare

Piatra.
Piatra în aer, pe care am urmat-o.
Ochiul tău, la fel de orb ca piatra.

Am fost
mâini,
Am creat întunericul gol, am găsit
cuvântul, care s-a ridicat verii:
floare.

Floare – un cuvânt al orbilor.
Ochiul tău şi ochiul meu:
caută
apă.

Creştere.
Perete al inimii lângă perete al inimii
se ating în treacăt.

Încă un cuvânt, ca acesta, şi ciocanele
se aud bătând afară.

Alb şi Uşor

Barcane, nenumărate.

În umbra vântului, de mii de ori: tu.
Tu şi braţul,
cu care am crescut gol în tine,
Pierduto.

Razele. Ele ne dor atât de mult.
Noi purtăm lumina, durerea şi numele.

Alb,
urneşte,
fără greutate,
ceea ce noi am schimbat.
Alb şi Uşor:
lasă-l să umble.

Depărtările, aproape de lună, ca noi. Construiesc.
Construiesc stâncile, de care
se sparge rătăcitorul,
ele construiesc
mai departe:
cu spumă de lumină şi valuri pline de praf.

Rătăcitorul, făcând cu mâna către stânci -
Frunţile
le face cu mâna,
frunţile, care ni s-au împrumutat,
pentru a cere oglindirea.

Frunţile.
Ne rostogolim cu ele într-acolo.
Coasta frunţilor.

Dormi?

Dormi.

Moara mării merge,
luminoasă ca gheaţa şi neoprită,
în ochii noştri.

Noapte

Prund şi grohotiş. Şi un lut, subţire,
sfat orei.

Schimbarea ochilor, în cele din urmă, la Netimp:
durabil ca o imagine,
de lemn
pielea năvodului – :
semnul eternităţii.

Gânditor:
sus, în sforile lumii,
la fel ca stelele,
roşul celor două guri.

Se aude (înaintea dimineţii?): o piatră,
care şi-a făcut din celălalt scop.

Matiere de Bretagne

Lumina orzului sălbatic, galbenă, dealurile
supurează spre cer, ghimpele
face curte rănii, sună
înăuntru, este seară, Nimicul
îşi rostogoleşte mările spre contemplare,
pânzele de sânge se îndreaptă către tine.

Uscat, eşuat
patul în urma ta, prinsă în stuf
ora sa, sus,
la stea, lăptoasele
văi în calea mareelor se destăinuie în nămol, curmala de piatră,
jos, pitită, se deschide larg în Albăstrime, un tufiş
de trecut, frumos,
îţi salută memoria.

(Mă ştiaţi,
mâini? Am mers
pe drumul bifurcat pe care mi l-aţi arătat, gura mea
i-a scuipat pietrişul, am mers, timpul meu,
ceasuri rătăcitoare, le-a aruncat umbra – mă ştiaţi?)

Mâini, rana
curtată de ghimpe, sună,
mâini, Nimicul, mările lui,
mâini, în lumina orzului sălbatic,
pânzele de sânge
se-ndreaptă către tine.

Tu
tu înveţi
tu înveţi mâinile tale
tu înveţi mâinile tale tu înveţi
tu înveţi mâinile tale
să doarmă

Sâmbăta morţilor

Ce am
făcut?
Noaptea polenizează, de parcă ar putea
exista o alta, mai nocturnă ca
ea.

Zbor de pasare, zbor de piatră, mii
de căi prescrise. Priviri
furate şi culese. Marea,
degustată, băută, visată. O oră,
întunecată de suflet. Următoarea, o lumină de toamnă,
oferită unui
sentiment orb, care i-a venit drumului. Altele, multe,
fără loc şi grele de ele însele: văzute şi ocolite.
Bolovani, stele,
negre şi pline limbă: numite
după un jurământ tăcut.

Şi odată (când? şi asta s-a uitat):
simţit ca un ghimpe,
unde pulsul a îndrăznit să bată în contraritm.