REVISTA DE CULTURA FONDATA LA CRAIOVA, IN 1838, DE CONSTANTIN LECCA. SERIE NOUA. ANUL XIV
poeme
Dan DĂNILĂ
Zile și nopți
Ziua făceam zodiace, caligrame,
mandale, calambururi, eboșe,
apoi hrăneam trupul. Spiritul
își lua singur tainul, fără să întrebe,
căile lui erau încă neștiute.
Se întrema din te miri ce, în taină,
fiindcă așa voia mușchiul inimii.
Dar noaptea era cu totul altceva:
în tenebrele mării, animalele suple
cu nume de eșecuri începeau să urce,
visele lungi se luptau cu himerele
pentru a cuceri bastionul pleoapelor,
ierarhiile din adâncuri se limpezeau.
Peisaje comprimate cădeau din rame,
melancolia clipea des ca o divă.
Lacrimile lor erau la fel de sărate
ca orice ocean - ehei, întunericul,
ce batiscaf personal în derivă.
Întrebare
Cum să scoți orientul din carne
fără să pui ceva mai tandru în loc,
poate un organ aproape de sânge
încondeind doar cearcăne de inorog.
Zilnic să tot aștepți un noroc, vestea
care îți va schimba brusc toată viața.
Cum să tot arzi din tămâia luminii
atât de departe de tainicul graal
precum o vârstă repovestită atent
într-un tablou triumfal. Dar nici măcar
nu poți ghici într-un asemenea destin
încurcat ca un nod gordian, răbdarea
e floare rară în orice grădină. Un pom
etalând o ultimă frunză s-a sinucis
fiindcă nu-l mai culegea nimeni, cu
fiecare anotimp părea tot mai trist la
capătul livezii. Fiecare pom eram eu
și fiecare frunză o întrebare. Uneori
vântul îmi aducea izul mediteranei.
Plecam cu fiecare stol de cocori înspre
amintitele locuri fără să știu măcar
dacă străbăteam norii sau propria fire.
Nu aveam încotro. Trebuia să plec
fiindcă toamna mă sugruma
precum o prea strâmtă iubire.
Astfel
Singurătatea își scrie legile ei
orice ai face te poartă de mână,
aproape servilă îți arată deșertul,
domeniile ei fără sfârșit. Deodată
te abandonează pe mal, promițând
că o să revină curând. Lângă putrede
alge, scoici, cimitire marine. Bănuiești
cătușa dar nu vezi nimic la încheieturi,
simți o briză care aduce glasuri
de păsări, când ți se face dor de ceva
inefabil. O fântână, o casă cu prispă?
Oare cine îți zâmbește la fereastră?
Vine seara iar peste zări se întind
umbrele albe, parcă adie un voal
de mireasă. Te întâmpină lucruri
neașteptate, poduri de fier, un peron
vertical, un oraș cu femei, ce departe.
Alt cer. În singurătate sunt toate.
Sanatoriu
Toată iarna m-am hrănit cu tristețe
și coji umezite de plâns - oamenii
erau dincolo de vechiul zid, cuibul
de cuc încărunțise sub streașină,
gratiile ruginii miroseau a formol.
Siluete în alb fără aripi, îngeri falși
pluteau prin fața ușilor cu geamuri
armate cu sârmă, bântuiau coridoarele
sufletului. Așteptam o scrisoare, un
bilet strecurat în secret odată cu tainul,
ceva dinspre lumea jocului neîntrerupt.
Toată iarna am descifrat un rebus uriaș,
chiar mai inutil decât leacul șarlatan.
Am recitit apoi toate cărțile posibile.
Am obosit ascultând toate ploile, tot
așteptând miraculoasa solie a unei bătăi
de aripă deasupra coliviei suflate cu aur.
Cimitire
Nici o patrie nu este mai presus și nici
un turn crenelat nu e cel mai înalt în inimă.
Chiar dacă e dureros să compari peisaje
care îți creșteau altădată de jur împrejur,
un fel de icoane prin care se trecea atât de
ușor. Fiecare cu sfinții lor. Doar ai noștri,
cu lacrimi de ceară parcă te roagă ceva
și nu știi ce vor. Iar de la o vârstă începi
să devii turist de cimitire, cu cât mai vechi
cu atât mai căutate pe hărți. Mirosul acela
de crini și cocleală muiată de ploi te atrage
încă din gară. De la o vreme, femeile cele
mai interesante sunt văduvele cu voal.
Marmura cu vinișoare albastre parcă respiră,
e liniște și toți se mișcă atenți, e o lume
aproape lipsită de grabă și vulgaritate.
Când groparul îți cere un foc poți să vezi
abisul deja pregătit pentru altul și nuanța
aproape carnală a lutului jilav. Și toate
gropile din lume, acum ai aflat, au aceeași
culoare. Dincolo de ziduri e un alt peisaj,
aproape incompatibil, pe când morții se
scaldă în gol.
Istoria
Grecul nu mai vorbește despre triunghi,
egipteanul nu mai adoră pisicile, mâlul
învelește ruinele ca o groasă amnezie.
Ce primitivi păreau anticii aceia cu togă.
Atlas are concediu, suntem în cădere liberă,
la piață se vorbește răspicat despre sfârșitul
lumii. De înțeles ar fi să mori într-un muzeu
copleșit de povara popoarelor perindate
prin fața vitrinelor. Umbrele lor iute șterse
au zgâriat totuși sticla antiglonț, s-au semnat
pe capacul sarcofagului. Ce încet crește un
cristal într-o peșteră. Prin repetiție, atomii
primesc consistență, până la urmă cuvintele
trec prin hârtie, se imprimă pe degetele unui
salahor. Prin repetate citiri nu mai poți uita
durerea și totul devine istorie. Pe o tarabă
zărești pâinea neagră învelită în ziarul de azi,
rima ascunsă în atotputernica proză.
Râuri
Am văzut Sena și m-am gândit la Celan,
am privit spre mansarda lui Cioran,
și mi-am amintit cum le șoptește râul
Șteaza căsuțelor albe și vinete din Rășinari
și nimeni nu poate traduce susurul acela.
Desigur, fiecare cu matca lui, însă ei,
cu ochii lor au iubit uneori același râu.
Iar călăuzele stelelor erau peste toate,
orbitele erau când șovăielnice, când
aproape cristaline, sorbindu-le pașii,
Nu numai pietrele caselor au rămas,
și varul reflectă neînduplecata lumină.
Însă pentru câtă vreme, nu se poate ști,
orice casă e purtată cândva pe o apă,
cum umbrele norilor sunt sorbite de lan.
Chiar și sufletul cel nemuritor
către alte râuri are acum aplecare.
Întoarcere
Mă tot întorc la natură, evadez cu un pește
în gură, viu. Porunca muțeniei e un canon,
acum știu, aproape ușor de suportat dacă ești
trist, dacă te-ai supărat pe gunoi și risipă. Trece
un vultur într-o aripă, cu o pungă de polietilenă
în cioc. Suntem la fel, amândoi căutăm un
loc pe pământul gras ca o balenă plutind
prin univers. Să strigăm. Merită mai mult decât
un vers, mai mult decât un avers de monedă
calpă. Fug de lume cu cuie în talpă, dar ea
mă va ajunge precis. Simt un miros de încins
care vine dinspre culmea gunoaielor noastre
și tot urcă. Dar după oricare deal urmează
o vale a plângerii, sticle goale plutesc încet
cu burta în sus. Pe aici nu umblă îngerii,
toți au plecat, toate au apus. Nu reușim să strigăm.
Ecoul se îneacă și el. Aerul are un cârcel
și apoi vomită, nu mai are curaj să promită.
Încotro
Continentele au reintrat în derivă,
galaxiile se deplasează spre stacojiu,
universul se contractă. Sau se dilată.
Poesia, încotro? Tocmai ea, singura
în stare să explice totul, să vindece
tot cancerul lumii. Nodul gordian
pe care l-am putea desface zilnic
cu ochii închiși. Muzica aceea discretă
de sub membranele fiecărei celule pe
care noi oamenii o ignorăm. Unde
mai sunt admiratorii tăi, esperanto?
Sau marea bibliotecă din Alexandria.
Cândva se terminase uleiul de candelă,
apoi fitilul, apoi nopțile, iar cititul
în întuneric fusese interzis. Bufnițele
au fost scoase în afara legii, cuvântul
pe care îl iubisem era tabu. Așa încep
poveștile triste pentru adulți. Încotro
dacă nu spre noul exod, din a cui vină?
Recviem
Pentru o nesperată iubire de vară, celebră
prin temperatura ei de ardere irepetabilă.
Pentru tinerețea pusă la zid. Pentru femeia
care a înnebunit de speranță sub un cer
provizoriu. Pentru limba uitată în alt timp,
sub alte stele de culise. Pentru moartea
căprioarei, devorată de haită. Pentru visul
căzut printre obiecte prăfuite. Pentru sânii
fără lapte, casa fără umbră. Pentru dreptatea
lapidată de orbi. Pentru statuia unui zeu fără
cap și pajură. Pentru frigul insinuat în viața
viitoare. Pentru părinții uitați, crucile șterse.
Pentru focul stins cu două lacrimi prefăcute.
Pentru bucuria înjunghiată pe la spate.
Pentru carnea de tun. Pentru toți drepții.
Poezia
Cu cât trece viața, se face tot mai ușoară,
un balon încălzit de soare. Se dezbară
de panglici colorate, lesturi și plumb
și urcă spre stratosferă, cât o ține aerul.
Când cerul se face aproape negru, o mare
tristețe o apasă iar către pământ, o trage
în jos înspre zona norilor. Dar nu scapă
de fulgere, dintr-o formă perfectă pe care
vântul vibra îndrăgostit, rămâne un biet
cimpoi spart, o piele udă de capră atârnată
pe cel mai înalt vârf de munte. Nimeni
nu-i mai aruncă acum nici o privire deși
din materia ei s-ar putea reface zborul
sau manuscrisele de la marea moartă,
o mare pictură sau un steag. Aproape
totul se poate rescrie din memorie.
Restul rămâne un alt fel de istorie.
Sfârșit
De Crăciun, cel care bate la poartă e prietenul meu,
e om bun. Eu zâmbesc, îl primesc în casă
și îl las puțin lângă sobă. Fierb vin domnesc și
îi pun cuișoare din indii. Spunem cuvintele colindii,
cântăm amintiri de-ale noastre. Apoi ajungem
la carne și hrană pentru trup. Rup din pâine când
rup. Merg la vrană și torn: torna, torna fratre! Revin
pe ușa din spate cu ulcica de vin. Cerul e senin și
pentru fiecare stea se cuvine să bem la festin o gură
sau măcar o picătură. încet, încet vedem cum se
termină toate. Ședem sprijiniți în coate, printre oase,
coji și nestemate. Stăm picotind ca moșii, privim
petele roșii, carafa goală. An de an aceeași dulce
amețeală, aceeași grea melancolie, apoi căderea
aceasta în vrie. îți simți inima și ficatul sau te
chinuie doar păcatul? E doar un vechi obicei,
doar un mit? S-a sfârșit.
Culpă
Mereu trebuie să intervină cineva cu tema
aceasta a vinovăției, a culpei individuale
sau colective. Păcatele noastre capitale par
niște trofee înainte de îmbălsămare, deja fade,
vânat numai bun de împăiat. De fapt, conturi
tainice cu bani murdari, secrete penibile, ca
niște rude handicapate pe care le ții ascunse.
Mereu trebuie să asculți un vegetarian care
vrea să te rușinezi, un mărturisitor moralist,
un alcoolic vindecat sau un convertit la ceva,
la orice altceva. La colț sectanții cu broșurile
lor colorate încearcă să momească niște bătrâni
care se opresc din politețe. în loc să fie jigniți
fiindcă li se sugerează că au trăit cam mult dar
încă nu cred în nimic, că au făcut degeaba umbră
pământului. Am purtat și eu pușcă, de nevoie,
am luptat cu instincte atavice, dar nu sunt bun
de soldat: ascult muzică și plâng, învelit cu poze
îngălbenite, deformate de lentilele strâmbe ale
lacrimilor. Puteam să arunc pușca cu patul crestat,
pătat de sudoare. Un gest disperat. Sau poate
să mă nasc femeie. Dar nu pot spune: păcat.
Ziua făceam zodiace, caligrame,
mandale, calambururi, eboșe,
apoi hrăneam trupul. Spiritul
își lua singur tainul, fără să întrebe,
căile lui erau încă neștiute.
Se întrema din te miri ce, în taină,
fiindcă așa voia mușchiul inimii.
Dar noaptea era cu totul altceva:
în tenebrele mării, animalele suple
cu nume de eșecuri începeau să urce,
visele lungi se luptau cu himerele
pentru a cuceri bastionul pleoapelor,
ierarhiile din adâncuri se limpezeau.
Peisaje comprimate cădeau din rame,
melancolia clipea des ca o divă.
Lacrimile lor erau la fel de sărate
ca orice ocean - ehei, întunericul,
ce batiscaf personal în derivă.
Întrebare
Cum să scoți orientul din carne
fără să pui ceva mai tandru în loc,
poate un organ aproape de sânge
încondeind doar cearcăne de inorog.
Zilnic să tot aștepți un noroc, vestea
care îți va schimba brusc toată viața.
Cum să tot arzi din tămâia luminii
atât de departe de tainicul graal
precum o vârstă repovestită atent
într-un tablou triumfal. Dar nici măcar
nu poți ghici într-un asemenea destin
încurcat ca un nod gordian, răbdarea
e floare rară în orice grădină. Un pom
etalând o ultimă frunză s-a sinucis
fiindcă nu-l mai culegea nimeni, cu
fiecare anotimp părea tot mai trist la
capătul livezii. Fiecare pom eram eu
și fiecare frunză o întrebare. Uneori
vântul îmi aducea izul mediteranei.
Plecam cu fiecare stol de cocori înspre
amintitele locuri fără să știu măcar
dacă străbăteam norii sau propria fire.
Nu aveam încotro. Trebuia să plec
fiindcă toamna mă sugruma
precum o prea strâmtă iubire.
Astfel
Singurătatea își scrie legile ei
orice ai face te poartă de mână,
aproape servilă îți arată deșertul,
domeniile ei fără sfârșit. Deodată
te abandonează pe mal, promițând
că o să revină curând. Lângă putrede
alge, scoici, cimitire marine. Bănuiești
cătușa dar nu vezi nimic la încheieturi,
simți o briză care aduce glasuri
de păsări, când ți se face dor de ceva
inefabil. O fântână, o casă cu prispă?
Oare cine îți zâmbește la fereastră?
Vine seara iar peste zări se întind
umbrele albe, parcă adie un voal
de mireasă. Te întâmpină lucruri
neașteptate, poduri de fier, un peron
vertical, un oraș cu femei, ce departe.
Alt cer. În singurătate sunt toate.
Sanatoriu
Toată iarna m-am hrănit cu tristețe
și coji umezite de plâns - oamenii
erau dincolo de vechiul zid, cuibul
de cuc încărunțise sub streașină,
gratiile ruginii miroseau a formol.
Siluete în alb fără aripi, îngeri falși
pluteau prin fața ușilor cu geamuri
armate cu sârmă, bântuiau coridoarele
sufletului. Așteptam o scrisoare, un
bilet strecurat în secret odată cu tainul,
ceva dinspre lumea jocului neîntrerupt.
Toată iarna am descifrat un rebus uriaș,
chiar mai inutil decât leacul șarlatan.
Am recitit apoi toate cărțile posibile.
Am obosit ascultând toate ploile, tot
așteptând miraculoasa solie a unei bătăi
de aripă deasupra coliviei suflate cu aur.
Cimitire
Nici o patrie nu este mai presus și nici
un turn crenelat nu e cel mai înalt în inimă.
Chiar dacă e dureros să compari peisaje
care îți creșteau altădată de jur împrejur,
un fel de icoane prin care se trecea atât de
ușor. Fiecare cu sfinții lor. Doar ai noștri,
cu lacrimi de ceară parcă te roagă ceva
și nu știi ce vor. Iar de la o vârstă începi
să devii turist de cimitire, cu cât mai vechi
cu atât mai căutate pe hărți. Mirosul acela
de crini și cocleală muiată de ploi te atrage
încă din gară. De la o vreme, femeile cele
mai interesante sunt văduvele cu voal.
Marmura cu vinișoare albastre parcă respiră,
e liniște și toți se mișcă atenți, e o lume
aproape lipsită de grabă și vulgaritate.
Când groparul îți cere un foc poți să vezi
abisul deja pregătit pentru altul și nuanța
aproape carnală a lutului jilav. Și toate
gropile din lume, acum ai aflat, au aceeași
culoare. Dincolo de ziduri e un alt peisaj,
aproape incompatibil, pe când morții se
scaldă în gol.
Istoria
Grecul nu mai vorbește despre triunghi,
egipteanul nu mai adoră pisicile, mâlul
învelește ruinele ca o groasă amnezie.
Ce primitivi păreau anticii aceia cu togă.
Atlas are concediu, suntem în cădere liberă,
la piață se vorbește răspicat despre sfârșitul
lumii. De înțeles ar fi să mori într-un muzeu
copleșit de povara popoarelor perindate
prin fața vitrinelor. Umbrele lor iute șterse
au zgâriat totuși sticla antiglonț, s-au semnat
pe capacul sarcofagului. Ce încet crește un
cristal într-o peșteră. Prin repetiție, atomii
primesc consistență, până la urmă cuvintele
trec prin hârtie, se imprimă pe degetele unui
salahor. Prin repetate citiri nu mai poți uita
durerea și totul devine istorie. Pe o tarabă
zărești pâinea neagră învelită în ziarul de azi,
rima ascunsă în atotputernica proză.
Râuri
Am văzut Sena și m-am gândit la Celan,
am privit spre mansarda lui Cioran,
și mi-am amintit cum le șoptește râul
Șteaza căsuțelor albe și vinete din Rășinari
și nimeni nu poate traduce susurul acela.
Desigur, fiecare cu matca lui, însă ei,
cu ochii lor au iubit uneori același râu.
Iar călăuzele stelelor erau peste toate,
orbitele erau când șovăielnice, când
aproape cristaline, sorbindu-le pașii,
Nu numai pietrele caselor au rămas,
și varul reflectă neînduplecata lumină.
Însă pentru câtă vreme, nu se poate ști,
orice casă e purtată cândva pe o apă,
cum umbrele norilor sunt sorbite de lan.
Chiar și sufletul cel nemuritor
către alte râuri are acum aplecare.
Întoarcere
Mă tot întorc la natură, evadez cu un pește
în gură, viu. Porunca muțeniei e un canon,
acum știu, aproape ușor de suportat dacă ești
trist, dacă te-ai supărat pe gunoi și risipă. Trece
un vultur într-o aripă, cu o pungă de polietilenă
în cioc. Suntem la fel, amândoi căutăm un
loc pe pământul gras ca o balenă plutind
prin univers. Să strigăm. Merită mai mult decât
un vers, mai mult decât un avers de monedă
calpă. Fug de lume cu cuie în talpă, dar ea
mă va ajunge precis. Simt un miros de încins
care vine dinspre culmea gunoaielor noastre
și tot urcă. Dar după oricare deal urmează
o vale a plângerii, sticle goale plutesc încet
cu burta în sus. Pe aici nu umblă îngerii,
toți au plecat, toate au apus. Nu reușim să strigăm.
Ecoul se îneacă și el. Aerul are un cârcel
și apoi vomită, nu mai are curaj să promită.
Încotro
Continentele au reintrat în derivă,
galaxiile se deplasează spre stacojiu,
universul se contractă. Sau se dilată.
Poesia, încotro? Tocmai ea, singura
în stare să explice totul, să vindece
tot cancerul lumii. Nodul gordian
pe care l-am putea desface zilnic
cu ochii închiși. Muzica aceea discretă
de sub membranele fiecărei celule pe
care noi oamenii o ignorăm. Unde
mai sunt admiratorii tăi, esperanto?
Sau marea bibliotecă din Alexandria.
Cândva se terminase uleiul de candelă,
apoi fitilul, apoi nopțile, iar cititul
în întuneric fusese interzis. Bufnițele
au fost scoase în afara legii, cuvântul
pe care îl iubisem era tabu. Așa încep
poveștile triste pentru adulți. Încotro
dacă nu spre noul exod, din a cui vină?
Recviem
Pentru o nesperată iubire de vară, celebră
prin temperatura ei de ardere irepetabilă.
Pentru tinerețea pusă la zid. Pentru femeia
care a înnebunit de speranță sub un cer
provizoriu. Pentru limba uitată în alt timp,
sub alte stele de culise. Pentru moartea
căprioarei, devorată de haită. Pentru visul
căzut printre obiecte prăfuite. Pentru sânii
fără lapte, casa fără umbră. Pentru dreptatea
lapidată de orbi. Pentru statuia unui zeu fără
cap și pajură. Pentru frigul insinuat în viața
viitoare. Pentru părinții uitați, crucile șterse.
Pentru focul stins cu două lacrimi prefăcute.
Pentru bucuria înjunghiată pe la spate.
Pentru carnea de tun. Pentru toți drepții.
Poezia
Cu cât trece viața, se face tot mai ușoară,
un balon încălzit de soare. Se dezbară
de panglici colorate, lesturi și plumb
și urcă spre stratosferă, cât o ține aerul.
Când cerul se face aproape negru, o mare
tristețe o apasă iar către pământ, o trage
în jos înspre zona norilor. Dar nu scapă
de fulgere, dintr-o formă perfectă pe care
vântul vibra îndrăgostit, rămâne un biet
cimpoi spart, o piele udă de capră atârnată
pe cel mai înalt vârf de munte. Nimeni
nu-i mai aruncă acum nici o privire deși
din materia ei s-ar putea reface zborul
sau manuscrisele de la marea moartă,
o mare pictură sau un steag. Aproape
totul se poate rescrie din memorie.
Restul rămâne un alt fel de istorie.
Sfârșit
De Crăciun, cel care bate la poartă e prietenul meu,
e om bun. Eu zâmbesc, îl primesc în casă
și îl las puțin lângă sobă. Fierb vin domnesc și
îi pun cuișoare din indii. Spunem cuvintele colindii,
cântăm amintiri de-ale noastre. Apoi ajungem
la carne și hrană pentru trup. Rup din pâine când
rup. Merg la vrană și torn: torna, torna fratre! Revin
pe ușa din spate cu ulcica de vin. Cerul e senin și
pentru fiecare stea se cuvine să bem la festin o gură
sau măcar o picătură. încet, încet vedem cum se
termină toate. Ședem sprijiniți în coate, printre oase,
coji și nestemate. Stăm picotind ca moșii, privim
petele roșii, carafa goală. An de an aceeași dulce
amețeală, aceeași grea melancolie, apoi căderea
aceasta în vrie. îți simți inima și ficatul sau te
chinuie doar păcatul? E doar un vechi obicei,
doar un mit? S-a sfârșit.
Culpă
Mereu trebuie să intervină cineva cu tema
aceasta a vinovăției, a culpei individuale
sau colective. Păcatele noastre capitale par
niște trofee înainte de îmbălsămare, deja fade,
vânat numai bun de împăiat. De fapt, conturi
tainice cu bani murdari, secrete penibile, ca
niște rude handicapate pe care le ții ascunse.
Mereu trebuie să asculți un vegetarian care
vrea să te rușinezi, un mărturisitor moralist,
un alcoolic vindecat sau un convertit la ceva,
la orice altceva. La colț sectanții cu broșurile
lor colorate încearcă să momească niște bătrâni
care se opresc din politețe. în loc să fie jigniți
fiindcă li se sugerează că au trăit cam mult dar
încă nu cred în nimic, că au făcut degeaba umbră
pământului. Am purtat și eu pușcă, de nevoie,
am luptat cu instincte atavice, dar nu sunt bun
de soldat: ascult muzică și plâng, învelit cu poze
îngălbenite, deformate de lentilele strâmbe ale
lacrimilor. Puteam să arunc pușca cu patul crestat,
pătat de sudoare. Un gest disperat. Sau poate
să mă nasc femeie. Dar nu pot spune: păcat.