dragoste112

Cătălin Dorian Florescu, Jacob beschließt zu lieben, C.H. Beck, München, 2011

În primăvara lui 1772, primii 200 de colonişti ajung în satul bănăţean Triebswetter (Tomantic): sunt nemţi şi francezi din părţile de apus ale Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană condus cu mână de fier de către Maria Theresia. Aceasta este, esenţializată la maxim, povestea reală a localităţii bănăţene. Pornind de la aceste date, Cătălin Dorian Florescu scrie un epos de familie foarte bine strunit şi condus epic, în care istoria individuală face continuu schimb de polarităţi cu cea comunitară, alternând ariile de reflectare şi de imixtiune. Jacob beschließt zu lieben (Jacob se hotărăşte să iubească) este al cincilea roman al scriitorului de origine română, o carte cu o arie de desfăşurare foarte amplă, cuprinzând, contrapunctic, o plajă narativă pornind de la Războiul de 30 de ani şi ajungând până în perioada de după Al doilea război mondial. După tentativa lăudabilă, dar nu întru totul reuşită din Zaira, de a scrie o cronică de familie, Florescu extinde curajos aria de inserţie epică, stratificând, de data aceasta foarte bine, planurile unui story captivant, cu o construcţie poliunghiulară lipsită de rigiditate, nu şi de rigoare, în acelaşi stil captivant, cu care cititorii erau familiarizaţi din romanele anterioare.

Jacob beschließt zu lieben debutează ex abrupto, furtunos, la propriu şi la figurat: în luna iulie a anului 1924, în timpul unei ruperi de nori, în Triebswetter îşi face apariţia un străin, Jakob. Fulgerul loveşte casa „americancei”, a Elsei Obertin. Străinul se stabileşte în sat fără a cere acordul cuiva. Casa pe care şi-o alege este cea a familiei Obertin; îşi mărturiseşte de la bun început scopul: acela de a se căsători cu Elsa Obertin şi de a pune mâna pe avere. Lucru care îi reuşeşte în foarte scurt timp, datorită unei ambiţii ieşite din comun, a unei forţe persuasive generate nu de palierul discursiv, ci de cel faptic. Jakob, al cărui trecut este învăluit în mister, are simţul afacerilor, se mişcă cu multă dibăcie în acest domeniu, reuşeşte repede să îşi extindă afacerile de la sat la oraş, la Timişoara, acolo unde şi locuieşte în majoritatea timpului, în vreme ce soţia şi băiatul abia născut, Jacob (cu „c”), rămân în Triebswetter. Averea familiei creşte, însă Jakob este profund nemulţumit de micul Jacob, pe care îl consideră un urmaş nedemn, din cauza nevolniciei şi aplecării acestuia spre studiu. În schimb, Sarelo, copilul ţigăncii Ramina, devine mâna dreaptă a lui Jakob, fiindcă posedă forţă fizică, este descurcăreţ şi ager în ale comerţului.

Vremurile se schimbă, a doua conflagraţie mondială este în plină desfăşurare: încep acţiunile de epurare etnică (în cursul cărora va fi ucisă şi prima iubire a lui Jacob, Katica, sârboaica) ţiganii sunt deportaţi şi din Banat, însă acum are loc prima cezură categorică în existenţa lui Jacob: tatăl său confirmă, în faţa autorităţilor, că Sarelo este fiul său, astfel încât Jacob este cel care va fi ridicat şi deportat. Tatăl îşi motivează decizia uluitoare prin faptul că Sarelo este bun de muncă şi îi va fi de ajutor în gospodărie şi la afaceri, în vreme ce Jacob nu are atuul forţei fizice şi, prin urmare, este un element dispensabil. Însă Jacob reuşeşte să evadeze din trenul deportării, este găsit în zăpadă, mai mult mort decât viu, de un preot de ţară, care îi oferă găzduire. Romanul formării lui Jacob continuă: începe să aibă tot mai multă forţă fizică, din cauza activităţii pe care o desfăşoară pe lângă preot: dezgroparea de oseminte dintr-un imens mormânt comun, aducerea lor pe ascuns în pivniţa bătrânului, curăţarea şi spălarea acestora, apoi înmormântarea lor creştinească. Însă, după câţiva ani, şi aici liniştea fugarului este tulburată: ţiganul care făcea sicriele pentru preot îl recunoaşte şi îi dezvăluie faptul că Sarelo este fratele său vitreg. Jacob revine în Banat, la Timişoara, unde, o perioadă, formează un tandem ciudat cu ologul Muscă, un adevărat prinţ al cerşetorilor, căruia îi serveşte drept mijloc de locomoţie, cărându-l în spate.

Ajuns din nou în Triebswetter, Jacob constată că istoria (comunitară şi familială) a suferit o nouă deviere tragică: comuniştii sunt la putere, formele de producţie capitaliste au fost înlocuite brutal de cele cooperatiste, proprietatea individuală se află într-un proces dramatic de disoluţie. Bătrânul Jakob fusese deposedat de avere şi bunuri mai întâi de către Sarelo (la fel cum procedase şi el cu socrul său), apoi de către noua orânduire. Germanii din Triebswetter decid să profite de una dintre ultimele oportunităţi din ceea ce se prefigura a fi lagărul comunist şi cer dreptul de emigrare în locurile de unde, cu 200 de ani în urmă, sosiseră în România. Dintre cei care solicitaseră emigrarea, numai Jacob nu primeşte paşaportul, din cauza tatălui său, care îl vrea lângă el, în Tomnatic. Este a doua oară când Jacob este trădat de tatăl lui, pe care îl iertase pentru povestea deportării. La puţin timp după aceea, tată şi fiu sunt deportaţi în Bărăgan, în cadrul acţiunii îndreptate împotriva etnicilor germani din România, sub pretextul delirant al „vinei colective”.

Toată această istorie este interpunctată, intercalată şi deviată temporal de poveştile străbunilor familiei Obertin, Caspar, apoi Frédéric, originari din Lothringen (Lorena). Lui Florescu îi reuşeşte admirabil recrearea unei epoci sfâşiate de războaie civile crunte: atmosfera de gheaţă, de teroare este bine amplasată într-un cadru cu repere ambigue, ce induc o tentă de anistoric, mărind gradul de general valabil. Este o Castalie retroversă, în care crimele (vânătoarea de ţigani), lupta pentru supravieţuire, brutalitatea ţâşnesc din fiecare gest al protagoniştilor. Urmaşii acestor străbuni deambulând prin zone meşteşugit învăluite în polisemantismul identificaţional, sunt cei care i-au condus pe colonişti, într-un drum lung, plin de dificultăţi inimaginabile şi de peripeţii, spre ţinuturile bănăţene.

Cel mai recent volum al lui Cătălin Dorian Florescu este un memento despre repetabilitatea istoriei, despre pericolul de a nu învăţa nimic din erorile precedente: în tabloul de forţă suprageneraţionist, extins pe o perioadă de peste 300 de ani, autorul aduce în prim-plan secvenţele care introduc breşe în mersul istoriei. Nimic nu se schimbă, totul este aici şi acum, foamea, frigul, crimele, furturile, trădările se retrăiesc la infinit, într-un ciclu coşmaresc, ce contrazice flagrant ideea progresului istoric. Acţiunile se perpetuează, ceea ce se modifică sunt doar decorurile şi actanţii. Romanul variază perspectiva narativă între omniscienţa persoanei a treia şi persoana întâi, când evenimentele sunt prezentate de către Jacob. Diegeza are caracter reiterativ, evenimenţialul evocă, a rebours, un topos de forţă al literaturii de limbă germană – caracterul formativ al drumului, al călătoriei – Formarea se produce sub imperiul unor comandamente negative, dezvoltarea individuală se face sub opresiunea „terorii istoriei”.

Un alt motiv recurent în opera lui Florescu, negativizat în Jacob beschließt zu lieben, este relaţia tată-fiu. Dacă în primele două romane ale sale, Wunderzeit (Vremea minunilor) şi Der kurze Weg nach Hause (Drumul scurt către casă) asistam la un adevărat monument ridicat figurii paterne, văzute ca model cu influenţe formatoare asupra băiatului, aici rolul tatălui devine similar celui al „marelui castrator”. Tatăl nu mai este un auxiliu evolutiv, ci se transformă în principalul factor de frânare. Imaginea tatălui nu este, aici, a celui ce dă viaţă, ci a celui care o ia, este proiecţia tabu-ului, a unei ordini patriarhale stagnante.

Tabloul istoric proiectat de către Florescu în roman, oferă, prin amplitudinea şi estomparea contururilor, o reflecţie tragică asupra presupusei evoluţii istorice. Jacob beschließt zu lieben, în ciuda dimensiunii sale, nu plictiseşte niciun moment, are ritm alert, viaţă, convinge prin personajele sale, construite parcă direct în format „4D”, prin siguranţa manevrării planurilor narative, prin ştiinţa dozării mecanismelor diegetice, prin jocul inteligent şi rafinat cu dimensiunile temporale, care, sub magia narativă, devin adesea acronice.