Avantext

„În dormitoarele hexagonale, visam somnul larvelor dulci. Când tata rădea cu cuţitul fagurele de miere, le lua acestor fetuşi senzuali şi câte un rând de faţă. („Ieşiţi afară!”, strigau verişoarele mele când le surprindeam dezbrăcate la duş)”

Cea mai neplăcută poveste când eşti plan este că nu te vezi din afară.
Stomacul meu tacticos îşi plimba transparent citoplasma translucidă.
- „Bună dimineaţa, doamna Euglenă verde”, salutam politicos ridicându-mi pălăria (Habar n-aveam dacă eram eu sau altul.)
Eram cu Mariana la restaurantul Sale and Pepe din Craiova. Pereţii de sticlă aveau forma de acvariu. Chelnerul îşi unduia dubios torsul prea lung – avea figură de peşte. Oricum, zâmbea al dracului de şmechereşte.
Eu însumi, cuprins de o bruscă frenezie, am înotat lin pe lângă masa pe care o ocupam discret în colţ.
- „O viaţă avem, ce naiba”, mi-am spus conştient de vinovăţia timpului pe care îl pierdeam surprinzător de eficace. Între timp, vâsleam cu spor.
Reuşeam să trec prin viraje abile pe lângă mine, făcându-mă că nu mă recunosc (al naibii de complicat ar fi fost dacă mi-aş fi făcut semn cu mâna).
În încercarea lui de a privi pe geam, un cerşetor îşi lipise buzele de vitrină. Chelnerul-peşte l-a gonit fluturând şervetul. Un porumbel a bătut şi el din aripă ca un înger.
Toate acestea se precipitaseră într-un mod neaşteptat, care dădea să devină prea serios.
Fierea să fi fost de vină? Un organ cu multiple semnificaţii de altfel, în studiile anatomice medievale.
Am plătit şi am plecat cu soţia la braţ, înotând mai departe. Nu îmi dădeam seama, dar aveam conţinutul stomacului la vedere, transparent.
- „N-am fost la înmormântarea lui Sandi!”, mi-a reproşat soţia cu ochelarii pe nas, mototolind nota de plată.
Nu puteam să-i spun că moartea prietenilor îmi producea o ciudată euforie.

Oricum, atâta timp cât nu ieşeam din plan, credeam că pot conta pe o oarecare securitate.
Închideam cu cheia şi verificam atent preşul sub care ascundeam gesturi. Totul e bine atâta timp cât nu se vede nimic!
Micile mele expediţii de libertate trebuiau să se întoarcă frumos acolo de unde plecasem. Parcurgeam meticulos conturul zilei de peşte („La revedere dormitoare dreptunghiulare”), dar ajungeam, nu în punctul geometric al plecării, ci într-altul.
Cât era de frustrant! Cauza era deplasarea insesizabilă a clipei, dar impreciziile astea urma să le clarific mai târziu.
Aşadar: îmi atingeam cu vârful degetelor pielea riguroasă. Începeam evident din colţul acela din creier şi continuam cum făcusem eu atunci când îmi ieşise treaba. Nu putea să dea greş!
Mişcarea aceasta, derulată cu simţ de răspundere, putea fi o garanţie a delimitării raţionale a dezastrului.
Nici vorbă: într-o dimineaţă, când m-am uitat în oglindă, am văzut deja în toată grozăvia lui faptul deja împlinit.

*

Nu găsisem şi eu un loc mai bun să mă pitesc când ne jucam de-a v-aţi ascunselea, decât camerele acelea fără acoperiş (construite de bunicul meu zidar Barbă Albastră).
Budoarele necăpăcite făceau ca somnul să devină lăptos. Oricine ne putea privi de sus. În dormitoarele hexagonale, visam somnul larvelor dulci.
Când tata rădea cu cuţitul fagurele de miere, le lua acestor fetuşi senzuali şi câte un rând de faţă. („Ieşiţi afară!”, strigau verişoarele mele când le surprindeam dezbrăcate la duş). Rămânea un obraz fără gură şi cu ochii lipiţi pe jumătate, dar extraordinar de gustos. Se numea „lăptişor de matcă”, un fel de nectar al înmulţirii şi era folosit de femei pentru o mască de obraz. (Mie măştile astea albe pe obrazul femeilor mi se păreau ceva înspăimântător.)
Copiii noştri nu mai voiau să se nască, pentru că afară nu exista. Tata trebuia să tragă larvele din fagure cu o pensetă de metal. Era un fel de cezariană din care puţini supravieţuiau. (Bunicul meu a avut şapte copii – trei au murit de mici. Modernele avorturi sunt mult mai eficiente azi. Cerul are burta plină şi intestine complicate.) „Fărâmiţă Lambru” – aşa îl numiserăm noi în liceu pe ţiganul care cânta decapitat în orchestra de alămuri din Parc. Îl priveam ore întregi cum îi ploua în gât. Mirosea a taraf ud, împletit din cârpe răsucite cu sfori complicate.
Noi chiuleam de la ore şi le storceam muzicanţilor în faţă o lămâie. Auzeam cum le cădeau dinţii în gură, scoteau un clinchet de aliaj calp.
Pe mine, aminitirile astea mă fac nervos. Ajuns la bătrâneţe, fără niciun fel de confort, fără nicio siguranţă. Acolo unde mă credeam protejat, eram pur şi simplu dezbrăcat.

Micuţa mea amantă pe care o întreţin de peste cinci ani (am aflat că abia anul ăsta devenise majoră) îmi spunea că sunt un bătrân drăguţ.
Faptul că mă simţeam apărat de margini, când de fapt vecinii se holbau la noi cu ochi de sticlă, ţinea tot de naivitatea mea. (La femei ador inocenţa de iepuraşi neajutoraţi – senzaţie însoţită şi de o legitimă erecţie. O astfel de naivitate o au şi unele animale care se împerechează în văzul tuturor.)
Pot fi văzut frecvent în felul următor: eu, în dormitor cu câte o femeie şi cu o galerie de feţe uitându-se la noi din spatele unui gard de sârmă – de data asta plasat în sus, ca la o grădină zoologică în cer. (Nici gândurile nu mai puteau fi ascunse, în cel mai fericit caz ele alergau pe câmp cu gâtul tăiat...)
Revin la liceu: eram eu şi Sandi (murise mai târziu) în grădina zoologică din Parc, să privim animalele. Musculiţe efemere, lapsusuri mici şi amnezii de tot hazul zburau în jurul gurilor noastre – un roi supărător.
„Biju” – aşa îl chema pe ursul pe care îl priveam de sus, din dosul unei balustrade bine securizate dispuse pe marginea ţarcului cilindric.
Fiindcă nu-şi ridica privirea, animalul se mişca oarecum atemporal în micul lui univers claustrofob. Îi aruncam pufuleţi de mălai, pe care îi mânca placid, fără să aibă interesul de unde vin, de parcă ar fi fost vorba de mană cerească. Defeca, se spăla în micul bazin cu apă rece şi, uneori, se masturba, în văzul tuturor. Săracul nu ştia că e privit.

Care era treaba în toată povestea asta? Trebuie să fii viclean. Iată secretul – dacă nu eşti atent, mori ca o simplă respiraţie!
Nu este însă uşor: a trebuit să tac şi eu, să iau chipul altora, chiar dacă bietul Sandi (încă nu murise) ţipa alarmat că faţa mea se cam schimonosea rău.
Apoi lucrul acesta chiar a început să se întâmple: obrazul meu devenea un felinar întunecos. Diavoli mici îmi strâmbau faţa într-un program photo-shop. Viclenii colţuroase îmi ridicau colţurile gurii şi îmi împungeau sprâncenele cu ace negre.
Apoi cei de lângă mine începeau să secrete o cerneală de sepie şi spaime urât mirositoare. Loveau cu pumni mici şi colţuroşi şi apoi fugeau lăsând urme pe nisip. (Am văzut odată o şopârlă alergând caraghioasă în acest fel.)
Nisipul era plaja de la Marea Egee unde am fost cu Mariana în vara asta, în insula Thassos. După ce fusesem alungat.
Nisipul nu e apă, să te speli cu ea, să ierte. Dar e bun. El e alcătuit din momentele acelea mici, adunate cu lăcomie de pe plaja aceea singură cu ea însăşi, ceea ce îi dădea şi fluiditatea.
Cumpărasem o vedere – cine mai trimite azi cărţi poştale? Trebuia să o trimit după ce voi fi plecat, altminteri riscam să fiu depistat – ca răpitorii vinovaţi din filmele americane.
Dar oricât de adânc m-aş fi ascuns, lucrurile începeau să iasă la iveală: inocenţa mea se cam dusese de râpă şi, din această cauză, cam ştiam ce va urma.