sarah_fix112

acel ceva care îmi aparţine

O femeie şedea în metrou pe scaunul din faţa mea. Nu găseam nimic ieşit din comun la ea. Ca s-o spun pe-a dreaptă, arăta avea o înfăţişare atât de comună, încât n-aş mai fi recunoscut-o vreodată. Doar dacă nu s-ar fi petrecut mai târziu, ceea ce s-a întâmplat atunci. Am coborât la staţia Hallesches Tor. Aveam o programare la medic în Piaţa Mehring şi, pe când contemplam arhitectura anostă, răceala mea s-a înrăutăţit brusc. După o vreme, am sorbit dintr-o cafea la brutărie. Lângă mine stătea un alcoolic, iar jeleurile în formă de ursuleţi din punguţele de plastic ce se găseau în vitrină erau acolo cel puţin de când venisem eu pe lume. Am rămas tăcută, iar când am sosit acasă pe înserat şi am ridicat receptorul, am fost nevoită să-mi dreg glasul.
„Alo?”
Niciun sunet.
„Alo, cine este acolo?”
Aceeaşi tăcere, probabil o conexiune eronată. Am vizionat „Vrei să fii milionar?” şi toate răspunsurile îmi erau străine. Uneori, toate îmi erau familiare, iar adesea tânjeam ca după emisie să-mi pot da Bacalaureatul chiar la uşa propriului cămin şi să i-l pot înmâna oricui l-ar fi dorit, cu însemnul „Gratis”. Acest lucru l-aş face adeseori cu întreaga-mi existenţă, cu cea mai mare satisfacţie.
Pusesem apă la fiert pe aragaz şi, pe când o deşertam în buiotă, m-am opărit. Aproape niciodată nu aprindeam lumina în bucătărie. Locuiesc la mezanin, iar în curtea interioară se găseşte un senzor de mişcare. Acesta reacţionează la fiecare fir de praf. Întocmai cum s-a întâmplat în acest moment, şi, astfel, m-am putut zări în oglinda din vestibul. Arătam îngrozitor cu tricoul umed, cu părul lipicios şi fără niciun chef pentru a întreprinde ceva. Aproape că l-aş fi sunat pe Nils. Dar nu am făcut-o.
În ziua ce a urmat, paşii mi s-au îndreptat către Universitate. Mă duceam arareori şi mai că şi azi n-aş fi dat pe acolo, dacă bunica mea nu ar fi sunat să mă iscodească în legătură cu studiile mele şi să se preocupe de stadiul în care se găsea frigiderul meu. Ambele erau la fel de absurde,dar am preferat să nu trădez ceea ce simţeam. Nu avea niciun temei să se frământe. Berlinul îl socotea ca fiind pernicios, iar toate eşecurile mele le punea pe seama reunificării neizbutite. Căci unde mai era perceptibil acest lucru, dacă nu în Berlin? Nicăieri. Din acest punct de vedere, Berlinul mi se potrivea ca o mănuşă, poate mult mai mult decât eram dispusă să recunosc. În timpul seminarului despre 11 septembrie, cu toţii istorisiseră că vizitaseră adesea New York-ul şi că fuseseră profund îndureraţi de înfiorătoarele atentate. Aceia care făcuseră practică la postul de televiziune Sat 1, erau cei mai afectaţi. De ce oare, nu am nici cea mai vagă idee. Aş fi optat pentru o poveste siropoasă. Cum că aş fi fost originară din New York şi m-aş fi aflat în acea zi la locul faptei, iar pe la urechi mi-ar fi şuierat bucăţi din corpuri omeneşti în cădere. Am păstrat însă tăcerea. Eram extrem de ostenită, nespus de istovită.
Seara, stăteam din nou pe întuneric şi mă zgâiam la tembelizor, de această dată pe un termofor nou-achiziţionat de la Tschibo. M-am holbat o oră întreagă la un documentar despre femeile lui Hitler şi tânjeam să-i pot telefona cuiva, pentru a-i împărtăşi că tocmai vizionam un documentar despre Hitler la televizor. Era o idee bună, am reflectat eu. Mama m-a sunat apoi, pentru a-mi comunica faptul că mă aşteaptă acasă, să mă descotorosesc de vechile mele lucruri. Pivniţa urma să fie evacuată. Unde vor ajunge lucrurile mele, despre acest lucru nu a scos niciun cuvânt. Insista să rămână străină de progresele mele în rândurile burgheziei educate. Apoi, totul a devenit jenant şi am schimbat la „Big Brother”. Răceala îmi mai trecuse.
Când telefonul s-a făcut iarăşi auzit, tocmai căzusem pradă toropelii. Mă chinuia o durere de spate şi eram lac de sudoare. La televizor era difuzată reluarea emisiunii cu Vera de la amiază.
„Alo?”
Niciun sunet.
„Alo, cine este acolo?”
Din nou, nimeni.
În ziua următoare chiar îmi propusesem să întreprind ceva anume. Trebuia să-mi duc pantalonii la croitorie, pentru a fi modificaţi, draperiile, la curăţătorie, iar detergentul de vase îl epuizasem. Paşii mi s-au intersectat cu cei ai lui Nils. Şi cu cei ai recentei sale partenere. Trebuie că aceasta îmi era superioară. „Cum o mai duci? Ce se mai aude cu disertaţia ta de masterat?”
„Bine, mulţumesc, fac progrese.”Aceasta era doar o scorneală, dar nu mă sinchiseam de acest lucru.
„Ştii, m-a cam necăjit o răceală, asta-i tot.”
„Da, şi noi am suferit din cauza aceluiaşi motiv.” Mai nou, oamenii răcesc împreună. Odinioară, ne îmbolnăveam amândoi împreună, el, după cum e lesne de înţeles, întotdeauna mult mai grav decât mine.
„Atunci ai grijă de tine.”
„Ok, pa.”
Am plâns în toaletă şi am remarcat apariţia unor riduri în jurul ochilor. Dar pentru acest lucru vinovată era, poate lumina şi felul în care se împrăştia în încăpere.

o pată de cafea pe un pulovăr închis la culoare

Ştiam cu precizie ce aveam de făcut. Propoziţii în timpul cărora voi cădea pe gânduri, evitarea contactului vizual, priviri pătrunzătoare în adâncul ochilor săi, felul în care ne vom întâmpina şi, înainte de toate, maniera în care ne vom lua rămas-bun. Mă descotorosisem de virgule, încercasem să pun altfel accentele şi am repetat iarăşi totul cu voce tare. Iniţial, chibzuisem că ar trebui să recurg la un lucru care îmi putea fi de un real folos. O melodie, care să ne fi fost dragă amândurora. „Sunt oare doi oameni mult prea mult, pentru a adulmeca parfumul libertăţii, ori poate am nevoie de tine, pentru a simţi că trăiesc.”
I-aş aduce la cunoştinţă faptul că alesesem să trăiesc după primul principiu de viaţă. Doi oameni şi-ar îngrădi libertatea unul altuia. Apoi am decis să renunţ la un citat concret – Din felurite motive. Aş zugrăvi lucrurile acum în-tr-o asemenea manieră, ca şi cum aş fi ales între două viziuni despre existenţă, universal valabile, de parcă ar fi fost decizia mea, să dejunez fără el în fiecare zi de duminică de acum înainte, cu o naturaleţe pur impersonală. Faptul că voiam să mă despart de el, nu avea nicio legătură cu el. Absolut niciuna. Nădăjduiesc că m-ar crede. Pesemne că nu. Ar fi întâia oară când trebuie să renunţ la cineva, până acum mă găsisem întotdeauna în fericita postură de a fi cea părăsită. Acest lucru este cu mult mai facil. Însă acum eram decisă, un an întreg mi-a mistuit molatic acest gând inima, apoi mi-a torturat raţiunea. Am scormonit în garderob după veşminte corespunzătoare în culori mohorâte, care mi se păreau adecvate situaţiei. Astăzi de dimineaţă am dereticat prin locuinţa mea, pentru ca, mai târziu, când voi fi nimicit o viaţă, să am o mică mângâiere. În curând, nu va mai exista acel cineva care să îndure alături de mine povara traiului într-o metropolă, care este, în fapt, o fiară. Chibzuind cum în viitor voi târî singură după mine sacoşele mele imense prin Kreuzberg, mă făcea să mă simt aproape o eroină.

Pe când îmi croiam drum către el, după ce alesesem în prealabil un loc public, am mai parcurs încă o dată în minte toate frazele mele, pauzele în care voi cugeta, evitarea privirii sale, cercetarea cu luare-aminte în adâncul ochilor săi. El era deja acolo şi, pe când mă apropiam de el, era fericit. Acest lucru era lesne de remarcat văzându-i surâsul. Câteva clipe m-am simţit precum Mohamed Atta, care, pe nepusă masă, a săvârşit cea mai cruntă calamitate, emasculaţia supremă. În faţa celui de al treilea ochi al meu s-au năruit două turnuri.

El m-a sărutat şi am observat că deja comandase pentru mine o cafea, însă eu doream să contenesc să mai înghit atât de multă cafea.

„Trebuie să-ţi spun ceva”, a început el.

„La fel şi eu”, am vrut eu să-l întrerup, însă el continua să vorbească. „Am primit o propunere pentru un loc de muncă în München şi aş consimţi încântat, iar în acest caz ne-am putea vedea doar la sfârşit de săptămână. Însă aş fi remunerat foarte bine şi ţi-aş putea achita mereu biletele de avion .”

Şi-a mai comandat încă o cafea, s-a întors prietenos către chelneriţă, apoi către mine. La început, m-a frapat faptul că pentru ceea ce el tocmai îmi aruncase în faţă în mod succint, mie
mi-ar fi trebuit un număr cel puţin dublu de fraze. El cu certitudine nu chibzuise totul dinainte până în cele mai mici amănunte.

Prin urmare, am grăit:

„Se zvoneşte că Münchenul ar fi sublim, dar şi costisitor. ”

Apoi mi-a mai istorisit încă o vreme despre runda sa de jogging din acea dimineaţă şi că în München condiţiile în care poţi face jogging sunt cu mult mai bune. Iar eu am sorbit încă două ceşti de cafea şi mi-am pătat cu lapte pulovărul meu închis la. Din această cauză nu mai doream să mai beau cafea.

Pe când şedeam pe înserat lungită alături de el în pat, iar el, ca întotdeauna, se lăsase pradă viselor înaintea mea, am avut senzaţia că aş fi putut evita nimicirea turnurilor New-York-ului. Iar acest lucru era de netăgăduit, tocmai citisem că Münchenul ar fi splendid, dar costisitor. Mai ales în timpul iernii, când Berlinul se transforma într-un oraş dezgustător.

(Prezentare şi traducere din limba germană: Roxana Ilie)