florea112

Privind retrospectiv, se poate spune că 2011 a fost extrem de ofertant pentru melomanii din toată ţara, manifestări numeroase şi de calitate răspunzând tuturor gusturilor şi, în general, exigenţelor, ceea ce poate părea, la prima vedere, o abordare cam festivistă sau idealizată, mai ales într-un an „de criză”.

A existat însă şi o parte nevăzută, mai puţin plăcută

Spre exemplu, la Opera din Iaşi, după 3 ani de aşteptare zadarnică, în condiţiile în care de 6 ani clădirea Teatrului Naţional unde îşi are sediul se tot renovează şi se speră că în septembrie va fi gata, s-a instalat un nou director, care a propus montări de operă şi balet interesante, a invitat regizori şi coregrafi de marcă, a „cooptat” dirijori tineri foarte buni, încercând să creeze cât mai multe evenimente care, de fiecare dată, au făcut săli pline şi au avut comentarii chiar elogioase. Dar „în spatele uşilor închise” s-a făcut o „curăţenie” radicală, s-au desfiinţat posturi, s-au înfiinţat altele, generând o stare tensională extremă care… nu se ştie cum se va rezolva.

La Opera din Braşov, un director interimar a (re)adus o atmosferă efervescentă şi relaxată, o plăcere vizibilă a tuturor celor angajaţi în realizarea unor manifestări atractive; şi după mai bine de un deceniu, a fost invitat un regizor important pentru a monta, în sfârşit, o operetă, mult dorită de public şi de interpreţi, dar constant refuzată ca gen de către conducerea anterioară. Iar proiectele se conturează deosebit de promiţător…

Pe de altă parte, Opera din Constanţa a trăit coşmarul desfiinţării, pentru ca, din fericire, să fie preluată în ultima clipă la Ministerul Culturii, astfel încât, chiar dacă salariile au rămas „pe grila veche”, incredibil de mici, entuziasmul şi bunele intenţii au reuşit să se concretizeze în reluări, noi montări, invitarea unor solişti din ţară, dar şi în organizarea ediţiei a XXXVII-a a Festivalului de operă şi balet, care de asemenea a oferit seri mult gustate de spectatori, în ciuda faptului că resursele financiare rămân precare. Se poate vorbi, în acest caz, fără nicio exagerare, de eroism şi dăruire…

La Opera din Timişoara s-a derulat ediţia a XXXVI-a a Festivalului, cu momente de referinţă, dar întregul an a stat sub semnul excelenţei, nu doar la nivel artistic, ci şi prin prezenţa pe scenă a unor personalităţi din elita mondială a cântului, prin noutăţi repertoriale probabil în premieră pe ţară, apreciate la superlativ şi de către cei care au urmărit, la TVR, filmarea integrală a acelor reprezentaţii. Talentul şi entuziasmul artiştilor s-au concretizat şi în afirmarea unui cvartet de coarde sau în concerte simfonice şi camerale al căror impact a depăşit cu mult aşteptările.

De asemenea, Teatrul Liric din Craiova se poate lăuda cu premiere mult aplaudate, în care s-au regăsit şi oaspeţi din ţară şi de peste hotare, dar şi cu evenimente în aer liber, adresate publicului larg şi mult gustate de spectatorii mari şi mici, precum şi cu încă o ediţie reuşită a Festivalului Elena Teodorini, dar aceleaşi restrângeri de ordin financiar au determinat amânarea preconizatului Concurs de canto pentru 2012.

Teatrul de Operetă continuă să nu prea prezinte… operete, dar a pus în scenă un musical care a „prins” extraordinar, a propus producţii „de foyer” – unele chiar mult „gustate” ?, a oferit ediţia a IV-a a Festivalului destul de eterogen dar cu săli pline, chiar dacă „în culise” nu totul este roz… Iar după tentativa de mutare în cort (pentru că direcţiunea TNB vrea cu orice preţ să preia sala după renovarea clădirii), s-a anunţat că în primăvară teatrul va avea un nou sediu, care ar trebui să fie construit.

Fiecare spectacol a devenit un adevărat act de eroism şi chiar o victorie împotriva adversarilor

La Teatrul Muzical din Galaţi, s-a apelat la o soluţie de compromis pentru ca ansamblul să mai existe, apoi directorul a demisionat şi nu se ştie ce va aduce noul an, dar stagiunea se derulează destul de bine, chiar dacă presiunile sunt atât de mari încât unii sunt luaţi cu salvarea (la propriu), aşa încât fiecare spectacol a devenit un adevărat act de eroism şi chiar o victorie împotriva adversarilor…

Greu de spus ce se petrece la Opera Română din Cluj, unde parcă nu se întâmplă nimic, dar s-a montat câte ceva, în timp ce Opera Maghiară se dovedeşte deosebit de implicată în proiecte interesante.

Cât despre Opera Naţională Bucureşti, aceasta a avut prilejul unor manifestări în principiu deosebite, însă majoritatea s-au rezumat la „bifări” de rutină, până şi aniversarea celor 90 de ani de la instituţionalizare fiind tratată lamentabil. În schimb, în cadrul Festivalului „Enescu” a propus noi producţii aplaudate şi, în parte, controversate. De ce în stagiune s-au programat prioritar concerte sau spectacole „de foyer” (în cadrul Studioului experimental) şi prea puţine pe scenă, de ce „s-a inventat” derularea simultană a unor manifestări (pe scenă şi în „foyer-ul galben” care demult este verde), de ce s-au scos lucrările îndrăgite de public sau de ce în distribuţii s-au promovat solişti fără „acoperire” calitativă? Sunt doar întrebări retorice.

Ediţia a XX-a a Festivalului „Enescu” a fost punctul de maxim interes

Cu siguranţă, ediţia a XX-a a Festivalului „Enescu” a fost punctul de maxim interes, cu zeci de manifestări, cu nume şi ansambluri celebre; şi de această dată, mulţi au demonstrat că sosesc aici „în vacanţă”, alţii au încântat, dar parcă mai pregnant ca în ediţiile anterioare s-a simţit intenţia de a „rezolva” obligaţii diverse, prietenii şi (n-aş vrea să spun) interese ale unora şi altora, aşa încât a fost şi multă „umplutură”, generând mirări sau chiar revolte, fie ele şi tacite, dar sălile dezolant de goale la astfel de programe au fost elocvente. Ei şi?

Anticipând cumva acele 25 de zile „pline”, la Sinaia a avut loc o nouă ediţie a Festivalului „Enescu şi muzica lumii”, directorul artistic şi câţiva entuziaşti locali reuşind imposibilul, pentru că aproape fără fonduri au făcut minuni, extinzând manifestările şi la Braşov, Buşteni, Predeal, readucând în faţa publicului şi două orchestre de tineret excepţionale, dar şi maeştri consacraţi, din generaţii foarte diferite, în special români sosiţi din toate colţurile lumii doar din dorinţa de a face muzică în cel mai frumos sens al cuvântului.

Pe coordonate similare, având însă suportul generos venit din Elveţia, la Sighişoara s-a desfăşurat ediţia a XVIII-a a Festivalului de muzică academică în cadrul căruia s-au reîntâlnit artişti din Ţara cantoanelor şi de la noi, care au predat cursuri de măiestrie şi au susţinut recitaluri sau seri camerale, adesea impresionante, zecile de elevi şi studenţi veniţi de pretutindeni trăind, în cetatea medievală, experienţe artistice şi zile de neuitat, până şi Ambasadorul Elveţiei aniversând Ziua Naţională în acel context aparte.

Festivaluri au fost şi la Oraviţa şi la Cluj şi în alte locuri unde, nu ştiu de ce, s-a păstrat o „discreţie” ciudată, ca şi cum organizatorii s-au mulţumit cu ecourile locale, aşa încât devine greu de spus cum a fost pe acolo. Văzând însă la TVR secvenţe din cele derulate la Academia de Muzică din Cluj, mulţi dintre noi ne-am întrebat de ce, spre exemplu, invitata de onoare – o ilustră artistă – a asistat doar la diverse spectacole, în timp ce un inginer-meloman a fost solicitat să susţină un master-class referitor la producţiile de operă!

Şi Liceul „Lipatti” a lansat, în urmă cu 4 ani, un festival ce include şi cursuri de măiestrie, lăsat însă „pe mâna” unor instrumentişti români şi străini, care şi-au rezolvat „treburile” fără să-i intereseze că nimeni nu ştia când şi cum se derulează (chiar dacă locaţia era la sala Radio), deci nu prea înţeleg cui se adresa, rezultatul competiţiei dirijorale fiind la fel de surpinzător. Ce contează că apoi reacţiile la nivel internaţional au fost deosebit de defavorabile, referindu-se, din păcate, la „România muzicală”?!

Filarmonicile şi-au continuat activitatea, unele încercând să creeze evenimente reale

Sigur că şi Filarmonicile şi-au continuat activitatea, unele încercând să creeze evenimente reale, altele adunând doar nişte solişti într-un amalgam şi atât, dar în parte au trăit spaima desfiinţării totale sau parţiale – aşa cum a fost la Târgovişte sau la Arad unde nici de cor nu mai era nevoie şi se pare că nici superba clădire care găzduia ansamblul nu mai este „accesibilă” –, în schimb cea de la Piteşti reuşeşte să supravieţuiască şi încă bine. De asemenea, Filarmonica din Rm. Vâlcea există, iar în 2011 a preluat, din motive „la limită”, marcarea festivalului „Tinere talente”, asigurându-i astfel continuitatea.

La Filarmonica din Bucureşti pare că totul este cenuşiu, în stagiunea curentă Radio au fost oaspeţi oarecare şi oaspeţi de clasă dar trataţi cu indiferenţă de public sau programaţi în lucrări dificil de „digerat”, sala rămânând frecvent dezolant de pustie, s-au creat câteva proiecte care au atras cu adevărat şi chiar au meritat, altele având, încă din start, un aspect de „mere cu pere”. În treacăt fie spus, la ambele instituţii – reprezentative la nivel naţional – printr-o ciudată coincidenţă nu mai există dirijori permanenţi, ceea ce se simte…

Unii directori au dosare penale (cu procese deja pierdute), foarte mediatizate, dar ei îşi văd liniştiţi de treabă, aşa cum interimatul se prelungeşte „sine diae”, deşi legea spune altceva; alţii au fost reconfirmaţi în funcţie cu brio şi pe merit, unii încă mai aşteaptă…

Totul se amestecă într-o combinaţie uneori de-a dreptul stranie, cele bune fiind greu de separat de cele mai puţin bune, în unele locuri oficialităţile locale sau centrale se implică efectiv şi eficient, ba chiar se bat pentru fiecare instituţie sau proiect în parte, în alte locuri indiferenţa este suverană.

Este minunat şi reconfortant că se pot aduna atâtea repere doar dintr-o privire, este dezolant că în multe cazuri ele înseamnă un efort imens şi probleme insurmontabile, este greu acolo unde, în spatele „cortinei”, se petrec lucruri teribile, conflicte şi abuzuri şi suferinţe morale care se ştiu, dar pentru remedierea cărora nu se face nimic, iar angajaţii fie se revoltă – aşa cum s-a petrecut la Opera din Cluj unde au intrat în grevă mai bine de o lună sau la Filarmonica bucureşteană unde au protestat „apăsat” – dar totul a rămas neschimbat.

Şi astfel am intrat în 2012, care a început la fel de banal, deşi mi-ar plăcea să spun că „semne bune anul are”...