Avantext

REVISTA DE CULTURA FONDATA LA CRAIOVA, IN 1838, DE CONSTANTIN LECCA. SERIE NOUA. ANUL XIV

Atunci când sufletul este
îngrădit de convenţii
sociale, morale, comportamentale, de o ideologie totalitaristă în care omul trebuie să fiinţeze între limite şi norme ce trebuie să reflecte un trecut plat şi transparent în care nu are voie să fie el, ci doar umbra unei ideologii care îl ţine captiv, iubirea şi resorturile ei, atâtea câte au mai rămas, par să îl facă să mai existe cu măcar o brumă de umanitate şi de simţire.

Aşa se deschide romanul Gabrielei Adameşteanu, Provizorat, – în cheia iubirii –, şi ea contaminată, incertă, provizorie şi adulterină. Cât va dura? Ce va salva din universul claustrat, represiv şi umilitor nu pare să conteze prea mult realitatea dură, nedreaptă şi incertă lăsând drama să se vadă mai difuză, acoperită parcă de un văl al simţirii.

Cu toate acestea, în Provizorat drama nu sfâşie precum nici iubirea nu are izbucniri de vulcan. Stilul este, aşadar, temperat, lipsit de podoabe, natural, asta pentru că personajele nu trăiesc total în prezent, ci pe jumătate în trecut, un trecut pe care unele personaje au învăţat să îl treacă sub tăcere, să-l neantizeze, deşi în el se citeşte prezentul aşa cum crede şi Letiţia Arcan, personajul central „Nu viitorul ne aduce cele mai mari surprize, ci trecutul pe care nu încetăm sa-l recitim toată viaţa”.

Viaţa personajelor, în special a lui Sorin Olaru şi a Letiţiei Arcan e vie: iubesc, suferă, se tem, au nelinişti, îşi doresc ascensiunea, dar viaţa lor are şi ceva mitic, criptic, legându-se parcă de un trecut prelungit prin fiinţa lor. Trecut pe care îl poartă în spate uneori, fără a fi conştienţi, fără ca măcar să-i fi stabilit cursul fie şi printr-un simplu gest; e trecutul familiilor lor. O parte a existenţei lor se defineşte printr-un „dosar existenţial”, „cu pete”, ce îi urmăreşte permanent.

Atmosfera comunistă „respiră” astfel, prin personaje, ale trecutului şi ale prezentului ce cară în spate un trecut, o ideologie care se pretinde a „umanismului absolut” şi unei „depline libertăţi”, dar care era tocmai reversul.

În această presiune a istoriei asupra destinului oamenilor, infernul se prelungeşte şi în prezent, aparent mai voalat, dar mai pătrunzător, nu prinse la mijloc prin loviturile nedrepte ale sistemului, ci prin compromisul fiinţei. Acest aspect este dovedit de ascensiunea lui Sorin care se transforma din adolescentul nesigur, iubitor şi protectiv într-un om care se descurcă în jungla sistemului.

Pe lângă presiunea istoriei, a trecutului şi a iubirii Provizorat descrie o lume incertă şi prin ochii artistului, ai Letiţiei, care transfigurează povestea sa într-un roman plin de sentimentalism, de sublimare impregnată de sentimentalism a realităţii, de autoanaliză, de exorcizare a tristeţii şi a presiunii cotidiene. În acest roman nu dictează epocii, doar afectul, temerea, neliniştea, iluzia, speranţa, într-un cuvânt omenescul, sub toate aspectele sale.

Letiţia este, astfel, puntea dintre un „provizorat” liniştit al iubirii, al sentimentului de securitate, linişte, încredere, către un „provizorat” perimat, golit de sentimente, de semnificaţii, uzat de neîncredere, iar Sorin, în antiteză, rămâne ancorat în nepăsare, în mrejele unei lumi care l-a transformat din adolescentul enigmatic într-o unealtă comună a sistemului şi a vieţii, el rămânând în tăcere, cufundat în ea: „O împinge acolo chiar neputinţa lui de a spune ceva, care ar fi oprit-o, dar el nu mai era în stare de nimic altceva decât tăcerea în care se cufundase”.

Tăcerea ca revers al unei istorii zbuciumate şi a unei poveşti în care s-au spus multe şi nu mai e nimic de spus, Letiţia exprima siguranţă, stăpânire de sine, „Ştia ce autobuz aşteaptă, cui îi va da telefon când ajunge acasă, ştia şi că accesele de durere au să mai revină şi după ele din nou liniştea şi uşurarea că nu mai avea nimic de ascuns, de parcă ar fi dat jos, de pe umeri, un rucsac greu”, cu alte cuvinte uşurare, eliberare, certitudine şi totuşi – Provizorat.

Cristina GELEP

pariul vieţii şi al iubirii pierdute în comunism