Avantext

În momentul debutului său în volum, cu placheta Peisaj cu întâlnire, Gabriel Nedelea era încă masterand al Facultăţii de Litere din Craiova. Un tânăr studios şi timid (care şi-a exorcizat retractilitatea prin gesturi extravertite), venerând poezia (motiv pentru care interesele sale exegetice se îndreaptă aproape exclusiv în această direcţie), Gabriel Nedelea înţelege să-şi facă intrarea pe scena literaturii omagiindu-l pe unul dintre cei mai influenţi poeţi români contemporani, Gellu Naum (şi nu numai pe el, însă voi reveni cu detalii). Tocmai de aceea, aş spune, mecanismele interne, intestinele lirice ale volumului nu sunt subîntinse de o destructurare postmodernă, ca în cazul mai multor „douămiişti”, ci de un ancraj ferm în (neo)modernism, graţie căruia viaţa, oamenii şi relaţiile dintre ei, chiar dacă nu prezintă numaidecât un sens, pot dobândi unul.

Abordând Peisaj cu întâlnire, mi se pare nimerit să vă prezint, pe rând, câteva consideraţii legate respectiv de structură şi de conţinutul propriu-zis. Coperta plachetei (un detaliu al unui tablou, din 1925, semnat de catalanul Joan Miró) a fost aleasă cu o grijă exemplară, ea evidenţiind cu abilitate liniile ordonatoare ale discursului poetic. Ascensiunea în spirală, dualitatea masculin-feminin şi reificarea iubirii sunt câteva dintre supratemele volumului, regăsite în indicii grafici ai copertei. Ca apropiat al poetului şi criticului Petrişor Militaru, Gabriel Nedelea îmi pare sedus de mistica numerologiei (de altfel, un discret, dar persistent parfum religios străbate paginile volumului, de parcă poetul nu s-ar putea hotărî să abandoneze definitiv transcendenţa), de vreme ce-şi divide placheta în trei secţiuni: prima cuprinzând 13 poeme, a doua – 27 (nu ştiu dacă se ascund aici nicasienele trepte ale realului) şi a treia – din nou 13. Este vorba, cred, despre o fabulă în trei acte: primul fiind constituit de o stare febrilă, de căutare şi de găsire, al doilea – de o radiografie a femininului, iar al treilea – de o radiografie a masculinului. Altfel spus, joncţiunea iniţială este microscopată cu răbdare în secţiunile subsecvente,
totul din dorinţa de a ţese o descriere filigranată a unei conjuncţii emoţionale.

La nivelul conţinutului, lucrurile sunt încă mai interesante. În opinia mea, volumul nu ar trebui descris global, ci urmărit în detaliu, pentru ca releele de comunicare paratactică dintre tânărul poet şi modelele sale (în primul rând, Naum, dar şi Tudor Arghezi, Nichita Stănescu sau Mircea Ivănescu) să devină transparente. Există numeroase exemple de dibăcie metaforică. Atârnarea sufletelor, de pildă, mizează pe un procedeu neoromantic, brevetat, la noi, de Eminescu în Veneră şi Madonă, ce constă în intersectarea violentă şi bulversantă dintre material şi imaterial. După potop este o piesă de rezistenţă a plachetei, construită în conformitate cu imaginarul cromatic modernist: albastrul traklian (sau, dacă vreţi, stănescian) reifică un curcubeu de stări afective. De altfel, tributul adus lui Nichita Stănescu se extinde la nivelul lexicului: poemul Respirare ascunde substantive precum „neoasele” sau „nesângele”. Universul lui Gabriel Nedelea este, semnificativ, unul lichid, punctat de numeroase referinţe acvatice şi de simboluri pluviale. Paradoxal însă, starea transmisă nu este de spleen simbolist, ci de optimistă regenerare erotică, de pulsaţie în ritmul ocult al unei iubiri în continuă metamorfoză.

Sydney Smith a spus odată un lucru dacă nu memorabil, măcar degrabă pus în practică de mulţi dintre cronicarii literari de la noi: „Nu citesc nici o carte înainte s-o recenzez. Mi-am dat seama că n-ar face decât să-mi creeze prejudecăţi”. Trebuie să-i avertizez pe criticii de întâmpinare că, dacă vor urma acest sfat, cât se poate de salubru în privinţa anumitor volume (nu e cazul să intrăm în detalii), vor rata unul dintre cele mai promiţătoare debuturi din poezia românească de astăzi. La prima sa întâlnire, Gabriel Nedelea merită cu prisosinţă atât încrederea, cât şi felicitările noastre.