Avantext

„Situaţia războiului nu s-a desfăşurat neapărat în favoarea Japoniei”.
Hirohito

Este straniu că, la moartea sa, survenită pe 22 septembrie 1987, Hirohito sau Împăratul Showa, cum a devenit el cunoscut printre japonezi, a beneficiat de atenţia majorităţii oamenilor politici importanţi din acea vreme: au participat la funeralii George Bush (tatăl împiedicatului George W.), François Mitterand şi chiar Ducele de Edinburgh (posibil, cea mai derizorie figură aristocratică pe care destinul pervers a precipitat-o asupra verdelui Albion). Şefii de stat sunt loviţi, aparent, de amnezie severă: niciunul nu poate (sau nu vrea) să-şi amintească de faptul că Hirohito a fost, dacă nu de-a dreptul un criminal de război, măcar moralmente responsabil de unele dintre cele mai abjecte acte de agresiune din perioada modernă: războiul de cucerire declanşat de Imperiul Nipon în China (1937-1945) şi participarea, alături de Germania nazistă şi de Italia fascistă, la cel de-al doilea război mondial (1941-1945).

Ca să fim sinceri până la capăt, imediat după încheierea ostilităţilor, au existat destule voci care au cerut abdicarea şi chiar inculparea tînărului împărat pentru rolul jucat de acesta în anii de război. Opinia generalului american Douglas MacArthur, comandantul trupelor de ocupaţie americane, a prevalat însă: MacArthur credea că nu trebuie jignite sentimentele poporului japonez, care vedea în suveran o metonimie a naţiunii însăşi, şi că simpla renunţare, din partea lui Hirohito, la prerogativele divine (monarhia japoneză se revendica, până în momentul capitulării, de la însăşi zeiţa Amaterasu, fiind deci, în mod total anacronic, o casă imperială de drept divin, pe modelul faraonilor egipteni) este suficientă. Aşa se face că Hirohito şi-a păstrat, cu un cinism uluitor, şi capul, şi coroana, continuând să domnească nestingherit încă peste patruzeci de ani.

Filmul despre care îmi propun să vă vorbesc în continuare, Soarele, este realizat, în 2005, de regizorul rus Alexandr Sokurov, ca parte dintr-o tetralogie, iniţiată în 1999 şi încheiată în 2011. Ar trebui precizat că modul în care Sokurov îşi gândeşte tetrada cinematografică este, în sine, inedit: astfel, primele trei părţi sunt dedicate figurilor politice monstruoase ale secolului al XX-lea: Moloch (Hitler), Taurus (Lenin) şi Soarele (Hirohito), în vreme ce ultima, Faust, se axează asupra mitului omonim, exploatat şi popularizat, printre alţii, de Christopher Marlowe şi de J.W. Goethe. Precum se poate infera cu uşurinţă din lectura enumerării figurilor anterioare, toate producţiile sunt circumscrise imaginarului puterii, fie în sens politic (precum în cazul primelor trei secţiuni), fie în sens gnoseologic (precum în cazul ultimei).

Ingeniozitatea vizual-narativă a lui Sokurov plasează în prim-planul intrigii figura unui Hirohito miop şi fragil, preocupat, în particular, de mici studii de biologie (probabil că aceste mici afectări ştiinţifice i-au permis împăratului să fie ales, într-un acces de ridicol de care numai savanţii britanici sunt capabili, membru al prestigioasei Royal Society din Londra). Comportamentul mandarinilor care-l înconjoară frizează, desigur, absurdul patologic: atunci când Hirohito îi mărturiseşte valetului personal că simte, uneori, că va fi ultimul japonez rămas în viaţă, interlocutorul îi răspunde, halucinant, că împăratul este o divinitate, nu o fiinţă umană obişnuită.

De aceea, cred, este cu atât mai suprinzător că această extensie materială a Cerului încearcă ulterior, într-un insondabil acces de amor fati, să stabilească o relaţie cât mai cordială cu generalul MacArthur. Din această perspectivă, detaliile concrete sunt semnificative: odată încheiată întrevederea, Hirohito vrea să părăsească încăperea, numai pentru a descoperi o uşă închisă. Mecanismul deschiderii clanţei necesită un scurt acces de concentrare a atenţiei, gest inimaginabil pentru un individ obişnuit ca armate de servitori docili şi impersonali să execute acest gest pentru el. Abia atunci realizăm noi, spectatorii, că avem în faţă un infirm social, condamnat la sterilitate, o păpuşă ignobilă şi ridicolă, manipulată de suma convenţiilor din mintea ei de paie. Mila pe care o simţim (poate doar un ersatz aristotelic) este provocată nu de măreţie, ci de derizoriu.

Semnătura auctorială a regizorului rus constă în eliminarea cvasi-completă a contextului socio-politic; astfel se face că spectatorul nu află aproape nimic despre desfăşurarea ultimelor luni de război, despre amplasamentul trupelor sau despre organizarea defensivei. Livrat în pastile cu iz anecdotic (critica de specialitate a punctat deja aerul de Charlot pe care îl degajează silueta imperială, confruntată cu blitz-urile flămânde ale fotografilor americani), portretul marelui conducător devine, graţie idiosincrasiilor, infinit mai percutant şi mai credibil.

În final, pentru a vă convinge că merită să vedeţi filmul (BBC-ul îl recomandă ca pandant perfect al capodoperei lui Oliver Hirschbiegel, Der Untergang, producţie în privinţa căreia am avut prilejul să mă pronunţ într-un alt articol), daţi-mi voie să vă citez cuvintele lui Hirohito rostite într-un faimos discurs radiodifuzat pe 14 august 1945, prin care împăratul anunţa capitularea Japoniei. Limbajul însă, chiar şi în traducere, este atât de ipocrit, de convolut şi de alunecos, încât un echivoc straniu planează asupra mesajului: „am declarat război Statelor Unite ale Americii şi Marii Britanii din dorinţa sinceră de a asigura supravieţuirea Japoniei şi stabilizarea Asiei de Est, fiind departe de noi gândul de a încălca suveranitatea altor naţiuni sau de a cuceri teritorii noi. Acum, războiul durează de patru ani. În pofida efortului depus de toată lumea – lupta plină de vitejie a forţelor noastre militare şi navale, sârguinţa şi asiduitatea slujitorilor statului şi serviciul devotat a celor o sută de milioane de oameni – situaţia războiulului nu s-a desfăşurat neapărat în avantajul Japoniei, iar tendinţele generale de la nivel mondial s-au întors toate împotriva intereselor ei”. Stalin însuşi, care declara nonşalant, tot la radio, în timpul cumplitelor epurări din anii ’30, că „am început să trăim mai bine, tovarăşi, să trăim mai vesel”, ar fi avut ceva de învăţat de la „divinul” său confrate întru absolutism.