Avantext

Daniela Osiac, România şi politica din Orientul Mijlociu, Ed. Aius, Craiova, 2011, 314 pag.

Eram de-o şchioapă când l-am auzit pe tata spunând: „Bă’, da’ se bat ăştia continuu...”. La televizor se vedeau imagini ale unei ciocniri israeliano-palestiniene/palestiniano-israeliene „de rutină”. Am rămas de atunci cu impresia că e vorba de un litigiu vechi de când lumea şi care va dura cât lumea. Totul îmi pare învăluit într-un iraţional pe care informaţiile şi tentativele analitice din mass-media nu reuşesc să-l spulbere complet. Fără modestie, cred că asemenea mie sunt mulţi, chiar din rândul celor iniţiaţi în istoria contemporană. Chestiunea este prezentă difuz în mentalul românesc, acutizându-se din când în când în reacţii partizane de-a dreptul „fotbalistice”, de genul „bine le fac”, „las’ că şi-o caută”, „pe ei, pe...”. În plus, există o oarecare implicare afectivă, generată de nostalgia bunelor relaţii pe care statul comunist le-a avut, cum îi şade bine românului imparţial, cu ambele părţi. S-a construit chiar un adevărat mit al vârstei de aur a politicii noastre externe, când – de voie, de nevoie – ne-am pus de-a curmezişul între cele două blocuri politice.

Nu este suficientă o privire rapidă asupra istoriei postbelice pentru a înţelege situaţia din Orientul Mijlociu. Simpla jalonare cronologică cu precizarea modificărilor teritoriale nu poate spune prea mult despre o situaţie în care se îmbină chestiuni religioase, geopolitice, economice etc. Este nevoie de o aplecare îndelungată asupra problemei, de multă atenţie la detalii şi la nuanţe şi, mai ales, de multă moderaţie în tratarea materiei.

După ce s-a ocupat de preistoria problemei în lucrarea Palestina sub mandat britanic (Aius, 2009), tânăra cercetătoare Daniela Osiac a reuşit acum să creeze o imagine generală asupra conflictului. Dificultatea unui astfel de demers este evidentă pentru orice istoric. A fost necesară consultarea unei bibliografii vaste, în mare parte străină şi asamblarea cu migală a informaţiilor. Rezultatul are toate datele să devină un punct de referinţă în istoriografia românească. După o scurtă prezentare a „conexiunilor istorice”, autoarea stăruie asupra „deceniilor de aparentă relaxare dintre cele două conflagraţii mondiale”, când consideră, pe bună dreptate, că s-au conturat „liniile viitoarei evoluţii a dinamicii acestui areal” (p. 59). Şi continuă să urmărească atent evenimentele până la Acordul de la Oslo (1993), care, deşi a fost o reuşită incontestabilă, nu a putut „să rezolve marile probleme din Orientul Mijlociu”. De altfel, întreaga derulare de evenimente conduce spre concluzia fostului preşedinte american Jimmy Carter, anume că spaţiul disputat între evrei şi arabi reprezintă „cea mai volatilă regiune din lume a cărei instabilitate este o continuă ameninţare la pacea globală” (p. 59).

În partea a doua a cărţii, autoarea îşi concentrează atenţia asupra relaţiilor României cu Israelul, cu statele arabe şi cu OEP şi modul în care ea a încercat să îşi asume rolul de mediator între acestea. Discursul istoriografic este întemeiat pe o serie de documente diplomatice (rapoarte, informări, note de convorbire etc.) din arhivele Ministerului Afacerilor Externe şi ale Secţiei Relaţii Externe a CC al PCR. Acestea dovedesc buna cunoaştere – de către diplomaţii români şi, implicit, de către autorităţile de la Bucureşti – a situaţiei din zonă. Relevante în acest sens sunt raportul secret cu privire la istoria, situaţia internă şi politica externă a statului Israel (1970) sau referatul „Sistemul de legi care a guvernat activitatea de stat a Israelului” (1969). Astfel de documente, dat fiind modul în care au fost concepute, sunt accesibile chiar şi cititorului neiniţiat şi pot reprezenta o lectură captivantă.

Politica externă a României, în general, şi cea referitoare la Orientul Mijlociu, în special, par foarte riguros şi coerent elaborate şi, îndrăznesc să spun, chiar oneste. Relaţiile cu ambele părţi implicate în conflict erau durabile şi complexe. Dorinţa de a le păstra şi, mai mult, de a contribui la asigurarea păcii în zonă a avut, fără îndoială, o raţiune pragmatică: crearea unei imagini de actor internaţional independent şi puternic. Aceasta nu exclude însă preocuparea sinceră pentru soarta popoarelor care aveau de suferit. Linia directoare a diplomaţiei româneşti este sintetic exprimată prin ceea ce Mircea Maliţa numea „schema Maurer, reţeta sa nescrisă”: „vorbeşti în numele României (nici un grup, nici o alianţă). Exprimi politica ei independentă, raţionamentul ei politic (nici un grup, nici o alianţă). Respectăm independenţa altora (nu ne amestecăm). Vrem relaţii bune, în special pe plan economic. Exemple concludente. Relaţiile diplomatice nu le desfiinţăm (nu scoatem telefoanele, în caz de criză). Aceasta ne permite să înţelegem şi pe cei cu care nu suntem de acord” (p. 165). Astfel, România a reuşit să devină, de la mare distanţă, un releu pentru comunicarea dintre liderii politici aflaţi în imediată apropiere fizică. La Bucureşti s-au receptat şi retransmis vocile unor Golda Meir, Menahem Begin sau Shimon Peres, dar şi ale lui Yasser Arafat, Hafez al Assad sau Anwar al Sadat.

România şi conflictul din Orientul Mijlociu trezeşte, fără îndoială, mult interes în rândul comunităţii istoriografice. În afara acesteia, ea poate servi drept ghid pentru diplomaţii români, mai ales pentru cei în formare, şi pentru jurnalişti, pe care o viziune de ansamblu asupra trecutului, îi poate ajuta să perceapă mai uşor nuanţele prezentului.