ghitulescu112

Cristian Preda, Rumâni fericiţi. Vot şi putere de la 1831 până în prezent, Ed. Polirom, Iaşi, 2011.

„o naţie nedeprinsă încă cu alegerile”

Nu avem, în peisajul editorial românesc, prea multe scrieri de istorie politică. De istorie electorală, nu mai vorbesc. Cu siguranţă, se vor găsi destui care să protesteze, trimiţându-mă la bibliografie. Nu vorbesc însă aici de textele care circulă – e un fel de a spune – în autosuficientele cercuri „academice”. Ele merită o discuţie separată, de care, deocamdată, nu risc să mă apropii. Mă refer la cele care au şansa de a ajunge în faţa – şi chiar de a stârni interesul – publicului larg, atât cât este el aici şi acum. În romanticii ani ’90, mulţi istorici cu nume au publicat sinteze descriptive dedicate vechii democraţii autohtone, bucurându-se de un număr mare de cititori. A existat o fervoare psihanalizabilă, de ambele părţi. De atunci, s-au schimbat multe, lucrurile s-au mai liniştit. Lucrările de istorie politică s-au rărit – cel puţin prin raportare la producţia publicistico-editorială crescândă –, dar par să perpetueze acelaşi viciu al evenimenţialului şi al descrierii expeditive a aspectelor instituţionale, fapt cu atât mai valabil în cazul regimului comunist, sursa predilectă de teme de cercetare. Cultura politică nu a evoluat aşa cum (exaltat şi indefinit) şi, mai ales, cât se spera la începuturile noii democraţii. Măcar pentru atât şi tot e nevoie de istorii politice cuprinzătoare, analitice, accesibile şi atractive pentru cât mai mulţi.

După mai multe volume consacrate gândirii politice româneşti şi sistemelor electorale, interbelice şi postdecembriste, profesorul Cristian Preda a publicat, după cum era de aşteptat, un compendiu de istorie politico-electorală. Utilizând „instrumentele ştiinţei politice” pe o „tramă istorică”, încearcă să facă inteligibilă „modernitatea politică în varianta românească”. Titlul cu iz retro trimite la un text al lui Ion Câmpineanu, de la 1838, care considera că „rumânii sunt fericiţi” dacă au posibilitatatea de a-şi alege conducătorul, dacă legile sunt respectate, administraţia şi justiţia funcţionează întru interesul general ş.a. (p. 9). În căutarea acestei fericiri publice porneşte şi Cristian Preda, urmărind-o – de la primele alegeri, cele regulamentare, din 1831-1832, până la prezidenţialele din 2009 – prin intermediul a trei „elemente majore”: constituţia sau, mai precis, „constituţionalizarea regimului”; separaţia puterilor şi raporturile formale şi practice dintre ele; sistemul electoral şi efectele sale (p. 18).

Rând pe rând ne sunt prezentate alegerile pentru adunările obşteşti şi hospodari, pentru divanurile ad-hoc adunările care au realizat dubla alegere. În timpul lui Cuza şi, mai ales, al lui Carol I viaţa publică cunoaşte o dezvolare accelerată şi o (oarecare) apropiere de ceea ce presupune modernitatea politică. Particularitea autohtonă o reprezintă inversarea raporturilor parlamentariste clasice dintre legislativ şi executiv şi „personalizarea regimului”, cu un monarh care realiza alternanţa la guvernare, asigurând astfel stabilitatea, dar reducând alegerile la rolul de „element secundar în configurarea regimului”, menit doar să legitimeze „guvernele abia numite” (p. 129). Au urmat o perioadă de tranziţie de la Vechiul Regat la România Mare, în care au coexistat două sisteme electorale, şi un interval 1927-1940, în care „peisajul instituţional era mai fragil” (p. 153) decât în toată epoca anterioară. Eticheta relevantă e aceea de „democraţie mimată”, salvată doar de alternanţa la guvernare, în care Regele s-a dovedit, din nou, „factorul hotărâtor” (p. 166). De reţinut sunt şi aprecierile originale pe care autorul le face cu privire la două evenimente marcante ale perioadei 1944-1947: greva regală şi alegerile din 1946. Cea dintâi este văzută nu prin prisma opoziţiei Regelui faţă de guvern, ci, în logica regimului de la 1866 şi 1923, prin cea a rezistenţei guvernului în faţa Regelui, situaţie unică în istoria noastră (p. 206). La fel, alegerile din 1946, care sunt prezentate în istoriografie ca un exemplu de uriaşă fraudă, trebuie privite cu o oarecare moderaţie, ţinând cont de faptul că ele au venit în suita unei experienţe electorale în care frauda era generalizată (p. 218).

Paradoxal, judecând strict după aspectele formale, regimul comunist pare să fi răsturnat – adică normalizat – raporturile dintre guvern şi parlament (pp. 225-226). În practică însă, exercitarea puterii nu avea mai nimic de a face cu constituţia, democraţia fiind chiar „mai mimată” decât cea interbelică. În perioada ceauşistă, ele au devenit, mai clar, un simplu instrument de legitimare a conducătorului. „Locul lor a rămas însă marginal” (p. 254). Pluralismul a fost doar de faţadă, întrucât nu ameninţa în nici un fel regimul – toţi candidaţii având aceeaşi siglă – şi, mai mult, cursa „era limitată la orizontul profesional” (p. 276).

Pentru perioada postcomunistă, Cristian Preda remarcă lipsa de continuitate, mai concret, faptul că „reţeta guvernamentală e «gătită» după alegeri şi constituie mereu o surpriză” (p. 321). Partidele devin astfel „mai importante decât procedurile parlamentare” (p. 322), dar numai în măsura în care preşedintele le alege pentru coaliţia de guvernare (p. 333).

Concluzia evidentă, chiar dacă autorul nu o formulează explicit, este puternica personalizare şi, deci, slaba instituţionalizare a tuturor – deloc puţine – regimuri politice din istoria noastră. Această realitate este sugerată chiar de modul în care Cristian Preda alege să îşi intituleze capitolele, cu numele conducătorilor din fiecare perioadă, de la Gheorghe Bibescu la Nicolae Ceauşescu. Excepţie face perioada de „după 1989”, pentru care însă se precizează că regimul se organizează în jurul preşedintelui, guvernul fiind privit mai curând ca o emanaţie a acestuia, decât a parlamentului. Deci, din nou, personalizare!

La capătul unei astfel de istorii, de-a lungul căreia, alegerile – altfel, reglementate de foarte multe ori şi în foarte multe moduri – nu au avut niciodată rolul pe care ar fi trebuit să-l aibă, nu e de mirare că românii nu au putut dobândi o cultură electorală solidă. Fără a fi un obişnuit al asocierilor trecut-prezent, trebuie să constat că eticheta pusă de C.A. Rosetti, în 1857, rămâne nedezlipită: „naţie nedeprinsă încă cu alegerile” (p. 76).

P.S. Se cuvine să observăm omagiul – explicit şi, mai ales, implicit – pe care autorul îl aduce unor mari specialişti în ştiinţe politice, originari din România: Mattei Dogan şi Ghiţă Ionescu.