gongonea112

Corina Bernic, Casa scărilor, Ed. Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2011

Când iei în mâini Casa scărilor, cartea ce marchează debutul poetic al Corinei Bernic, înţelegi încă din titlu nevoia de retortă, de aşezare altfel a materialului poetic. Poezia pleacă dinspre o dimensiune mnezică şi, dacă o luăm ad litteram, este de recunoscut în dispunerea etajată, în spirală. Volumul, fără să luăm în calcul şi poemul „în casa scărilor“, cuprinde patru secvenţe, cu expunere geometrică, de „clădire“ poetică: „parter“, „mezanin“, „primele etaje. pistruiatu blues“ (unii se întreabă, mai în glumă mai în serios, dacă, într-o întretăiere textuală, n-o fi perechea nicolinei blues) şi „uscător“. Într-un imaginar sui-generis, cu miaunel, bălănel, şoimi, pistruiatul, fetiţa cu două capete sau femeia ce seamănă cu Iggy Pop, întâlnirea prezentului cu trecutul capătă, sub adierile suprarealului, accente de lume Disney particularizată, autohtonă, în care cine ce rol joacă nu este greu de ghicit. Cine citeşte un poem ca „revoluţie“ nu poate să nu o suspecteze pe autoare de umor negru şi să nu-i recunoască măcar o parte din calităţile de metteur en scčne al unei mini-piese cu aer de teatru absurd: „l-au lovit, l-au scuipat/ pe bălănel/ i-au scos ochii/ şi l-au pus să meargă pe o sârmă/ cu un os la capăt/ a căzut. atunci/ i-au turnat brifcor/ pe gât/ în fund i-au îndesat racheta albă/ de gât i-au agăţat/ o cheie de paişpe/ toate acestea sub/ ochii bolnavi de strabism/ ai lui miaunel/ care urla necontenit/ NU, ZAIŢ şi PAGADII.“ Aşa stând lucrurile, eul poetic resimte „trezirea/ din/ dor/ mire“ (dintr-un vis), acuta lipsă de coerenţă şi grotescul realului, caută jocul grav, autoreflexiv, al dedublărilor, „spre adormire/ tresare/ şi se întreabă// dacă nu cumva a uitat/ să şteargă/ oglinda/ de faţa grea de noroi“ (noroi de zi). Refugiul în adormire este, oricum, unul de moment, în plus, somnul are „gust de ceas deşteptător“ (pistruiatu fugitiv). „Poezele“, de care aminteşte O. Nimigean în coperta a patra, îmi par, astfel, nişte incantaţii menite să înlăture spaimele proprii, spaime ce aparţin, în egală măsură, mentalului colectiv. Cu toate că o face cu atâta uşurinţă, seducându-şi lectorul prin jocul facil al recunoaşterii, cu giumbuşlucuri care să destindă privirea atentă, volumul capătă greutatea nebănuită a memoriei apăsătoare. Cântul ei este, cum spune şi titlul unui poem, o „trompetă cu surdină“, metaforă cât se poate de nimerită pentru poezie, în cazul de faţă.

„în casa scărilor“, devine, aşadar, ca multe alte poeme, aproape un indiciu proustian, de regăsire a intimităţilor colective d’antan. „Copilul din tine“ se poate amuza croindu-şi drum pe treptele poemului, care sunt şi ale propriei deveniri, un drum ce, în cele din urmă, va duce la descoperirea unui spaţiu coşmaresc care nu mai poate fi reprimat: „e bine/ îmi place bejul crăpat pe pereţi/ e rupt de alb de-un şnur înalt şi roşu// e bine aici/ am trepte pe care le prefer/ una-i mâncată-n dreapta, alta-n stânga/ îmi sprijin capul mai uşor/ chiar pot să şi alerg// aici în casa scărilor/ e bine/ căldura miroase a ceapă la tigaie/ sau a tocană/ când face doamna de la doi/ atunci nici liftul nu mai deranjează/ e un castron ce plimbă cărnuri noi// nu-i rău aici/ de unde stau văd gaura-n pantofi/ şi tivul rupt la pardesiul doamnei de la patru/ sacoşele sunt fascinante/ mari, grele, pline de culori// în casa scărilor/ nu-i bine /când rămâi singur/ doar ca un ecou/ mi-o ia întruna înainte/ mă supără şi-şi bate joc de mine/ când nu e nimeni şi e plină zi/ dar râd şi eu de el/ atunci ies şi latru/ în scările de bloc de vizavi“.

Corina Bernic scrie o poezie împotriva memoriei agresive, dar mai ales a inconştientului gata să erupă în orice clipă şi să pună stăpânire pe gesturile zilnice, un fel de păianjen ce se ascunde cu încăpăţânare, târându-se prin zonele întunecate, lăturalnice şi care „ ... nu moare,/ degeaba-l tot calci în picioare./ iar gustul lui nici că-l simţi/ poţi să-l scuipi printre dinţi/ iar tu nici măcar nu ştii“ (de speriat copilul din tine). Deşi seamănă cu o coborâre în infern, Casa scărilor, înclin să cred, poartă în sine germenii ascensiunii.