Avantext

Un roman recuperat din arhivele CNSAS, despre care se ştia câte ceva din mitologia aferentă optzecismului, este „Brazde peste haturi” revisited, scris de cvartetul Sorin Antohi, Dan Petrescu, Luca Piţu şi George Pruteanu. Paratextul de pe copertă (căci mai sunt, evident, şi altele!) este un show textual în sine, uşor exhibitoriu, dar nu mai puţin explicit, conţinând numele autorului colectiv – o veritabilă „cooperativă” beletristică despre care, pentru a se înţelege ce înseamnă, e invitată să-şi spună părerea doamna Wikipedia la p. 4 –, titlul şi informaţiile referitoare la ediţie: Artelul Textual, „Brazde peste haturi” revisited, pagini salvate dintr-un samizdat colectiv, ediţie nevenală: îngrijită de Luka Lukici Meletiev, prefaţată de Sorin Antohi şi sponsorizată de Luke O’Pitsoo, Editura Opera Magna, Iaşi, 154 p. Cuvântul liminar îi aparţine, cum se vede, lui Sorin Antohi, care pune lucrurile în contextele necesare: face trimiterile către Grupul de la Iaşi, insistă asupra ludicului literar ca o „contraexpresie” a fenomenului totalitar, aflat în faza lui cvasi-terminală, reconstituie mica istorie (1982 - mai 1983) a intenţiei de scriere a unui roman în nouă capitole care să parodieze epica perioadei colectivizării, prezintă ordinea capitolelor şi pe autorii fiecăruia dintre ele, căci era vorba de un soi de roman-ştafetă şi conchide: „Cititorul are acum prilejul, la peste 25 de ani după confiscare, să descopere acest embrion de samizdat. Dacă el va fi vreodată recuperat în totalitate, există proiectul de a-l publica în volum, dimpreună cu un aparat critic (cel puţin memorialistic). Lectura, anevoioasă şi în epocă, e şi mai dificilă azi: vorbim de un text ale cărui trimiteri culturale sunt practic străine tinerilor.” (p. 17). Ideea este că o tentativă literară cu potenţial inovator şi cu multe trimiteri spre „cupola” politică a fost sufocată aproape din faşă.

Romanul propriu-zis nu e cine ştie ce. Nici n-ar avea cum să fie, cu „cele 23 de pagini regăsite şi publicate aici” – Antohi, p. 17. (Poate numai dacă ar fi fost scrise de Beckett, Radu Petrescu sau altcineva din „seria” lor europeană!) Se pot remarca: jocurile brutale, la limita perversităţii estetice, cu „formele” literare realist-socialiste; oarecare intuiţie a reconstituirii atmosferei anilor cincizeci; inserturile complicat metaficţionale, de genul acesteia: „Ehei, dragă cititorule (plătit sau nu), ce perspectivă auctorială să mai abordez ca să-ţi fiu pe plac şi să mă ridic la înălţimea cerinţelor tot mai răspicate ale realităţii ce treapădă isterizată, purtându-mi condeiul? (Pas de i te mai opune, îmi sună în sinapse moştenirea latină. Glasul, uşor distorsionat de timp, al lui Horaţiu: „... naturam expellas licet, usque recurret”). Au cum să-ţi captez eu bunăvoinţa, cum să te mai ţin lângă fila istorisirii mele, când în juru-ţi sărbătorile se ţin lanţ, una mai veselă decât alta, una mai festivă decât toate celelalte, poznaşe paradoxuri într-o sărbătoare nesfârşită? Nici timpul nu mai trece cum trecea: G. A. C. Chipeşeni e deja în 1990 – şi dacă nu se descoperă nimic la controlul de stat, vor trece falnic, fără păs, pragul mileniului trei –, G. A. S. Comuna Dimparis se târăşte din cauza uneltirilor chaibureşti, prin ’51, fiind deci exact cu 33 de ani în urmă faţă de 1984, media pe ţară, dar uite că ne întindem la vorbă şi atragem asupră-ne sărăcia omului, ceea ce nimeni nu vrea să edifice cu bună ştiinţă.” – Antohi, pp. 35-36. (De remarcat în acest extras cel puţin trei trimiteri intertextuale canonic-ironice, în afară de celelalte, şi mai multe!) Atunci când episoadele lipsesc, apar completări dintre cele mai diverse, aparţinând lui Luca Piţu. Sau autorul poate recurge la un fel de striere a discursului, de multiplicare a vocilor, ca în Episodul VII, scris de George Pruteanu. Aşa că ediţia va fi completată cu o serie întreagă de apendice, nu mai puţin de zece, de la Appendix 0 la Appendix IX, pp. 55-147. Asta înseamnă prezenţa masivă, mult peste dimensiunile operei propriu-zise, a „anvelopelor” justificative, conţinând: hipotexte,
între care se remarcă István Horváth, pp.73-81, metatexte, în sensul de comentarii prezente la romanul lansat în anii ’80, care devine – nu-i aşa, monsieur
Genette? – hipotext la rândul lui, evocări diverse ale celor „patru actanţi ai Artelului Textual, truditori pe ogorul rescriiturii” (Luca Piţu, 73), iconografii trucate haios, convorbiri, extrase din arhiva CNSAS etc. Pe scurt, o întregă „spumă” de tip comentariu (şi de tip silicon!) care încearcă să umple „golurile” (unele „naturale”, altele impuse) lăsate de epicul originar. În afară de faptul că nu a fost restituit în totalitate, romanul are, aşadar, probabil inclusiv ca „întreg” reconstituit, mai degrabă valoare de document, de promisiune, fiind permeat de aerul oarecum postmodern al anilor optzeci, de toate acele încercări ludice de regândire a narativităţii şi literaturii, în general. Nu trebuie uitate nici intenţiile de subversivitate trans-estetică, de-a dreptul înţesate în text, trimiterile politice fiind practicate cu fervoare. De fapt, subversivitatea estetică încerca să meargă mână în mână cu aceea politică, să se „ajute” una pe alta, dovada cea mai clară în acest din urmă sens fiind chiar confiscarea manuscrisului.

Acest prezumat roman poate fi considerat un experiment „imposibil” într-o literatură aflată la limita subzistenţei. Ludicul pe care au marşat cei patru se caracterizează şi printr-un fel de suprapotenţare, de exces auctorial şi de îngroşare prea evidentă a unor linii, cum ar fi cele care duc expres spre cititor. Însă faptul că au fost posibile astfel de scrieri, care continuau – într-un mod mult mai apăsat antitotalitar – experienţele târgoviştenilor sau se înscriau în tendinţe comune generaţiei, e unul cu totul retenibil pentru istoria literară recentă.