REVISTA DE CULTURA FONDATA LA CRAIOVA, IN 1838, DE CONSTANTIN LECCA. SERIE NOUA. ANUL XIV
Cosmin Dragoste: Domnule Ion Bogdan Lefter, sunteți unul dintre foarte puținii critici români care au acordat și acordă o atenție specială unui fenomen pe care unii l-ar considera „minor” (poate doar dacă facem uz de sensul dat acestui termen de către Deleuze și Guattari l-am putea denumi astfel): literatura de expresie germană din România, „rumäniendeutsche Literatur“. În afară de faptul că stăpâniți admirabil limba germană și de prieteniile vechi și trainice cu mulți dintre autorii de limbă germană din România, ce v-a atras la acest tip de literatură?

Ion Bogdan Lefter: Importantă e retipărirea Vîntului potrivit pînă la tare, nu persoana îngrijitorului de ediție, însă, dacă ai, stimate Cosmin Dragoste, gentilețea de a începe cu o întrebare mai personală, încerc să răspund.

Da!, poate să fi contat și faptul că vorbesc germana (nu chiar atît de bine cum spui; am învățat-o de la trei ani și pînă la intrarea în studenție, cînd am „trădat” pentru anglistică și americanistică; vorbesc și citesc nemțește prea rar, deși... se pare că am păstrat o bună pronunție...). Nu e obligatoriu să știi limba ca să te intereseze literatura și cultura care i-au dat pe Goethe și pe atîția alții, dar s-ar putea să se fi adăugat o anume deschidere, inclusiv o atenție mai mare decît se obișnuiește pe la noi față de sași și șvabi. Știm că ei formează o semnificativă minoritate etnică, de vechi tradiții și cu notabile contribuții la civilizația românească, ne mîndrim cu „Burg-urile” noastre „nemțești” din Ardeal, dar pentru marea majoritate a populației „cunoașterea aproapelui” se oprește aici. Limba nu se prea învață, literatura sașilor și șvabilor nu se prea citește, iar obiceiurile, civilizația cotidiană, mentalitățile specifice nici nu mai pot fi ușor înțelese, de vreme ce mare parte a etnicilor germani din
România au „reimigrat” în teritoriile de proveniență ale înaintașilor lor. Bucureșteanul care sînt înțelege destul de greu slabul interes în materie al transilvănenilor, bașca bănățenii, care ar trebui să aibă o mai mare mîndrie față de sașii și de șvabii care au contribuit la istoria regională și ar avea toate motivele să se străduie să-i cunoască mai bine. În cheie personală: poate că decizia părinților mei, de fapt – probabil – a mamei, ca eu și fratele meu să învățăm mai întîi limba lui Goethe, de foarte mici, și abia după aceea engleza și franceza, s-a datorat faptului că ea se născuse într-o Timișoară în care era mult mai vie decît acum conștiința melanjului etnic, cu șvabii în rol esențial, secondîndu-i pe români. În orice caz, am o frumoasă colecție de amintiri „nemțești” din copilărie și adolescență, de la plimbările zilnice prin Parcul Ioanid, cu Tante Tilde, austriaca devenită bucureșteancă, și pînă la lecții săptămînale cu Frau Brodowski, ultima mea profesoară de germană, în zona negustorească veche, cred că undeva pe Popa Nan (preda la Academia de Studii Economice, parcă), cărțile lui Erich Kästner și Karl May citite în ediții cu caractere gotice, perioadele de cîte o lună în care, în pragul adolescenței, cîteva veri la rînd, părinții noștri ne-au plasat, contra cost, într-o familie din Rîșnov (adică Rosenau!), în casa Garner, ca să fim obligați să vorbim nemțește zi de zi...

Dincolo de asemenea motivații mai personale, decisivă rămîne evoluția mai generală a mentalităților perioadei pe care o traversăm: de la culturile naționale monocentrate etnic la multiculturalismele postmodernității, despre care am scris și pentru a căror înțelegere am pledat și pledez cu convingere. Migrațiile și metisajele care însoțesc „globalizarea” tot mai accelerată grăbesc deopotrivă procesul și conștientizarea lui. Românii au o experiență destul de recentă în materie de noi amestecuri de populații: pînă în 1989, sub regim comunist, doar s-a emigrat de aici (s-a „rămas” ori s-a „fugit”, cum se spunea în epocă...), nu s-a putut imigra decît în cazuri puține și speciale (de pildă ale unor tineri arabi sau Sud-americani sau africani primiți la studii din motive politice, căsătoriți cu localnice și stabiliți definitiv aici). Însă mediile de intelectuali și artiști tineri în care m-am format erau încă de pe-atunci foarte pro-occidentale, cosmopolite, lingvistic anglofone, „sincrone” (în sens lovinescian) cu ce se întîmpla în lumea largă, drept care la un moment dat ne-am și dat seama că eram niște postmoderni autohtoni, chiar și sub un regim rigid, totalitar. În ce mă privește, „filo-americanismul” meu asumat și declarat m-a făcut să am încă din perioada formației intelectuale o înțelegere și mai bună și o toleranță și mai mare față de toate formele de diversitate. Plus cunoașterea limbii germane... Așa se face că, și înainte de apariția Vîntului potrivit pînă la tare (ca să mă întorc la subiect!), și după, am tot colecționat cărțile nemțești ale colegilor noștri sași și șvabi, cînd le-am găsit, în librăriile bucureștene sau prin țară, mai ales dincolo de munți, uneori în „magazinele mixte” în care se vindea și marfă școlară (caiete, creioane...), dar mai ales alimente și obiecte gospodărești!

Una peste alta, antologia a avut parte de o bună întîmpinare în rîndurile generației noastre literare și intelectuale „românofone”. Suna perfect compatibil cu poezia Cenaclului de Luni și a celorlalți colegi din țară, în legătură cu care și noi vorbeam despre „o nouă priză la real”, „biografism” ș.a.m.d.

C.D.: Cunoșteați, așadar, destule dintre creațiile poeților din antologie, pentru dumneavoastră surpriza nu era atât de mare. Totuși, care a fost pentru dumneavoastră impactul apariției antologiei?

I.B.L.: A fost o mică revelație. Pe unii dintre autorii din sumar îi citisem, pe cîțiva îi cunoșteam din cenacluri și din lumea literară (dintre cei stabiliți în București: Rolf Bossert și Helmut Britz; îl întîlnisem și pe Werner Söllner, care venea des de la Cluj, iar pe Klaus Hensel, scos în ultimul moment din Vîntul potrivit... din cauză că tocmai emigrase în Germania, îl știam din facultate); dar puternic, impresionant era ansamblul, cu aspectul său de grupare compactă, cu asumarea colectivă a unei poezii de notație realistă, de multe ori cu semnificații sociale și politice.

C.D.: Cât de importantă a fost pentru literatura română a anilor ’80 apariția Vîntului potrivit pînă la tare (care, să nu uităm, transpunea în majoritate experiențe literare din anii ’70 ale scriitorilor germani din România)?

I.B.L.: Am încercat să aproximez și în prefața ediției a doua impactul Vîntului potrivit...: sociologic vorbind, n-avea cum să fie mare, în cazul unei cărți cu tiraj limitat; dar antologia a fost remarcată în lumea literar㠄majoritară”, citită, discutată. Nu era deloc vorba despre o poezie „istorică”, „datată”: o selecție publicată în 1982, deci definitivată în 1981-1982, nu putea să cuprindă decît texte scrise în deceniul de dinainte, după cum și cărțile cu care debutaseră de curînd colegii mei „românofoni” din „noul val”, în 1979-1980-1981-1982, „prelucrau” tot realitatea imediat anterioară. Impresia unui decalaj o dă faptul că Grupul de acțiune Banat fusese obligat să se dizolve ca atare în 1975, însă membrii săi își vedeau în continuare de viață și de scris în România noastră comună (cu excepția celor care reușeau să emigreze!). Dimpotrivă, e de recuperat omogenitatea de ansamblu a experiențelor existențiale și literare ale generației noastre, indiferent de limbile materne, cum de asemenea am încercat să arăt în prefața Vîntului... reeditat, unde propun o paralelă între experiențele precoce ale bănățenilor și cele ale grupului Nedelciu-Crăciun-Iova & comp. din aceeași perioadă a studenției lor, unii la Timișoara, alții la București, în prima parte a anilor ’70.

C.D.: Reeditând antologia scoasă de către Peter Motzan în deceniul opt al secolului trecut, ați făcut și fericite completări. De pildă, ați adus laolaltă și impresiile „la cald” ale tinerilor scriitori români, care, prin intermediul traducerilor lui Ioan Mușlea, luau contact cu o literatură care coexista în același spațiu geo-politic, dar care, pentru ei, era aproape neștiută. Se cunosc, apoi, pozițiile exprimate în 1990 în „Contrapunct”, când numărul 9 al revistei a fost dedicat „nemților noștri”. Astăzi, la 30 de ani de la apariția primei ediții a Vîntului potrivit pînă la tare, credeți că ea mai are vreo relevanță pentru scriitorii români din anul 2013?

I.B.L.: Are, cum să nu aibă?! În primul rînd, pentru că astăzi, dup㠖 de fapt – nu chiar atît de mult timp, sînt în continuare active modelele literare care făceau atunci tranziția de la modernitate la postmodernitate. Cam așa se-ntîmplă în istoria culturii: dacă nu intervine cenzura de epocă, trecutul apropiat ține încă de prezent! În al doilea rînd, radicalismul curajos al „cotidienismului” din textele „poeților germani din România” a întîrziat uzura retoricii lor. În al treilea rînd, versurile scrise în ultimii ani la noi merg de multe ori exact în direcția consemnării seci a experiențelor banale, în maniere așa-zis „minimaliste”, cărora anumiți autori ai anilor 1970-1980, de limbă română sau germană, le pot fi precursori. În orice caz, interesul cititorilor și literatorilor români pentru „nemții noștri” s-a păstrat și prin lecturi și relecturi ale antologiei din 1982, uneori citată, uneori predată de noi în facultățile de Litere în care am ajuns după 1990. Era evident că Vîntul potrivit... trebuie reeditat, de vreme ce exemplarul nostru ajunsese aproape ferfeniță de-atîta împrumutat! Cred că primul care a avut ideea trebuie să fi fost Gheorghe Crăciun, atunci cînd, prin 1999-2000-2001, făcea, împreună cu Călin Vlasie, mari proiecte editoriale pentru Paralela 45. N-a fost să fie atunci, a fost să fie acum...

C.D.: Simona Popescu afirmă chiar în acest număr al „Mozaicului” faptul că, pentru ea, Aktionsgruppe Banat/Grupul de acțiune Banat nu este istorie, nu este un fenomen bun de catalogat și aruncat pe un raft prăfuit al istoriei literare, ci că el continuă să fie productiv și la aproape jumătate de deceniu de la apariție (opinie căreia mă raliez întru totul). Extrapolând puțin, aduc în discuție o problemă foarte dezbătută și care este departe de a fi clarificată: se mai poate vorbi astăzi despre „literatura germană din România” ca fenomen în desfășurare, odată cu emigrarea majorității autorilor importanți?

I.B.L.: N-au plecat chiar toți scriitorii noștri sași și șvabi, încît sigur că se poate vorbi în continuare despre o „literatură germană din România”, chiar și așa, foarte serios slăbită prin emigrare. Pe de altă parte, fenomenul e „în plină desfășurare” și prin ceea ce fac de la distanță colegii noștri plecați din țară, „dubla identitate” fiindu-le „congenitală”, drept care ei continuă să scrie de multe ori pe
subiecte românești sau „săsești/șvăbești/nemțești din România”.

C.D.: Orice antologie implică un efort considerabil de triere, care, la urma urmei, stabilește o necesară ierarhie. Ca în orice situație de antologare, au existat și nemulțumiri ale scriitorilor germani ai epocii care nu au fost incluși în Vînt potrivit pînă la tare. Considerați că Peter Motzan, care avea deja la activ o carte fundamentală pentru literatura de expresie germană din România, a reușit să ofere o selecție reprezentativă pentru literatura „nemților noștri” din acel moment?

I.B.L.: Nefiindu-mi cunoscută toat㠄literatura germană din România”, mi-e greu să apreciez justețea selecției, dar am deplină încredere în competența lui Peter Motzan, o veritabil㠄garanție de calitate”. Lipsurile cele mai grave rămîn cele impuse de cenzura regimului comunist, care nu accepta publicarea unor autori emigrați, așa încît în antologie n-au putut fi incluși Ernest Wichner, Gerhard Ortinau și alții. Dar esențială rămîne cartea așa cum a apărut: substanțială, puternică, admirabilă, impresionantă.

C.D.: Pentru recuperarea acestei literaturi din perspectiva publicului românesc se fac suficiente lucruri în România? Se fac prea puține?

I.B.L.: Pînă de curînd, se tradusese prea puțin din „nemții noștri”. Premiul Nobel atribuit în 2009 Hertei Müller a schimbat într-o oarecare măsură lucrurile: măcar pentru că i s-a tipărit sau retipărit mai toată opera. Se mai publicaseră în românește, după 1990, cărți de Paul Schuster, Dieter Schlesak, Richard Wagner, William Totok și alții. S-au tradus cărțile scrise la senectute de Eginald Schlattner. Acum – reeditarea Vîntului potrivit pînă la tare. Mai există cîteva proiecte de antologare a poeziei sau prozei scrise la noi în nemțește. Bine-ar fi să nu mai treacă prea multă vreme pînă cînd publicul românesc să poată avea imaginea de ansamblu a unui fenomen atît de bogat și de interesant...
Ion Bogdan Lefter: "era evident că Vîntul potrivit... trebuie reeditat!"
Interviu: Cosmin Dragoste cu Ion Bogdan LEFTER
Nr. 3 / 2013
Cuprins
  AVANTEXT
  Constantin M. POPA:
o seară cu
  Joe Bonamassa
  MIȘCAREA IDEILOR
 
Ion Bogdan LEFETER: "era evident
  Vântul potrivit... trebuie reeditat" –
  Interviu realizat de Cosmin Dragoste
  Anton STERBLING: câteva observații
  subiective despre Aktionsgruppe
  Simona POPESCU: poetry against
  the machine (fragmente)
  Virgil MIHAIU: mărturii din anii când
  lucram la "Echinox"
  Nicolae COANDE: cât e de greu să
  fii neamț
  CRONICA LITERARĂ
  Gabriel NEDELEA: punți
  transdisciplinare între știință și artă
  AIUS LA GAUDEAMUS
 
Petrișor MILITARU: Ion Caraion
  Revolutions
  Silviu GONGONEA: configurări ale
  prozei românești contemporane
  Gabriela GHEORGHIȘOR: figura
  spiritului creator
  Ion MUNTEANU: George Popescu,
  arheolog al gândirii secolului XX
  Daniela MICU: povestea căutătorului
  predestinat
  Luiza MITU: memorii afective ale
  avangardei
  Maria DINU: Sandokan și lumea
  copilăriei
  Florin COLONAȘ: "vreau s-o fac
  patriotică, Ghiță!"
  BELETRISTICĂ
 
Mădălina NICA: Poeme: Cu Oleg și
  Sașa
  ARTE
  Gheorghe FABIAN: dirijorul "face"
  orchestra
  Gheroghe FABIAN: balet -
  pantomimă
   Todor VALOV: "păpușa este
  legătura dintre om și Dumnezeu"
  Magda BUCE-RĂDUȚ: Salonul
  Municipal Craiova 2013
  Cătălin GHIȚĂ: comunismul
  românesc: viața ca pedeapsă
  Emmanuel GARNIER: Angélica
  Liddell și "pornografia sufletului"
  Liviu PRUNARU: ne mai trebuie
  câteva generații să învățăm să fim
  onești și serioși – Interviu realizat de
  Nicolae Marinescu
  LECTURI
 
Mihai GHIȚULESCU: comunismul
  românesc: viața ca pedeapsă
  Mélusine nr. XXXIII:
 
autoprezentarea feminină
  Gheorghe DINICĂ: rondelul în prim
  plan
  Ștefan VLĂDUȚESCU: Oltenia lui
  Marin Sorescu, a lui Constantin
  Pădureanu și a noastră
  Rxona ROȘCA: Ager Kult
  http://www.agerkult.ro/
  SERPENTINE
 
Adrian MICHIDUȚĂ: interferențe
  medico-filosofice în opera dr.
  Alexandru  Olaru
UNIVERSALIA
 
Ulrike Almut SANDIG: 7 poeme
  OCHEANUl ÎNTORS