Avantext

„M-ai învăţat, Învăţătorule, să vorbesc şi să scriu.
Cine intră într-o carte
intră într-o sămânţă”

(Paul Aretzu, Psalmul 47)

Pentru tinerii liberi (de prejudecăţi) şi, implicit, isteţi. Condiţia de turist este, pare-se, după filosofi, condiţia ideală şi tangibilă a zilelor noastre. Eşti turist (şi liber) cât timp poţi plăti. Nu mă lansez în speculaţii. Vreau doar să pun pe tarabă pentru traista de turist nişte cărţi de poezie. Pentru unii dintre noi, ştiu, vacanţa nu echivalează cu o săptămână/două/trei/ (vai!) o lună de încremenire. Pentru unii dintre noi, vacanţa înseamnă răgazul să faci ceva ce anul plin de ore de curs, de job-uri, de examene nu te lasă: să savurezi în tihnă o carte, prin creierii munţilor şi/sau în miezul nopţii, şi s-o citeşti (s-o spui) împreună cu alţii. Pentru un astfel de tratament, de departe cea mai indicată este cartea de poezie. Nu cred că există tânăr liber şi isteţ care să nu fi experimentat situaţia mai sus descrisă şi să nu fi simţit splendoarea trecerii timpului împlinit prin măduva literelor şi cuvintelor! De aceea, aleg nişte cărţi de poezie.

Puteţi lua în traistă, aşadar, Psalmi cu anluminură de Paul Aretzu (Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011). Puteţi citi Psalmii lui Paul Aretzu şi în alte volume, îi puteţi găsi şi prin revistele de cultură. Numai să-i citiţi, pentru că este o poezie pur şi simplu frumoasă. Prin aceste texte, Paul Aretzu a fost găsit de critică drept „cel mai important poet religios” din contemporaneitate. Nu contest! Simt, însă, că, în faţa unui astfel de subiect, orice ai spune, nu poţi trece de senzaţia de cleveteală filosofardă. De aceea, aş recomanda acum, în aceste împrejurări, această carte strict prin frumuseţea rostirii. Frumuseţe care îndeamnă la împărtăşire extatică şi nu neapărat la negociere de sens. Nu întâmplător toarnă poetul acea expresivitate în psalmi, formă creată pentru a capta şi suporta extazul. Extazul scriiturii, al creaţiei îşi găseşte corespondent în extazul lecturii şi al re-re-lecturii. Aproape la întâmplare aleg acest exemplu: „Am buzunarul plin de peniţe. Am sufletul moale şi nescris. Apără-mă, Doamne, de înghiţitorul de ritm, de vuietul morţii. Mă gândesc la formarea corpului uman în uter, la venirea metaforei, mângâi cărţi. Doamne, Tu eşti proprietarul cuvintelor: Între ele o femeie naşte cu gingăşie copilul Mântuitor./ Doamne, vreau să-mi retrag cuvintele şi să încerc iar...” („Psalmul 5”). Redescoperim în Psalmii lui Paul Aretzu cuvântul spălat de păcatul catacrezei, al prejudecăţii.

O poezie ruptă din lumea nevăzută, pe care, vrem nu vrem, o facem şi o trăim. Volumul Patria mea A4. poeme noi (Humanitas, Bucureşti, 2010) de Ana Bandiana îmi pare o replică minuţios gândită dată volumului Refluxul sensurilor, poeme noi (Ed.
Humanitas, Bucureşti 2008, Ed. a II-a). Dacă din acele poeme păstrăm senzaţia melancoliei negre, a pierderii sensului, a încrederii disperate şi de aceea oarbe în cuvântul poetic, aici regăsirea, redescoperirea par mobilurile volumului. Regăsirea sinelui, pe de o parte, şi sporirea acestuia în insula (primordială) a paginii scrise redau cuvintelor ce este al cuvintelor: rostul lor de a deschide (interiorităţi, exteriorităţi, minţi, priviri, lumi). „Uitând de lume şi uitând de mine,/ Simt cum singurătatea mă umple ca o miere/
Curgând în vasul ce i se cuvine/ Pentru că o soarbe şi o cere.// Sacri sunt fagurii din care curge/ Aurul ei pe viaţa-mi de apoi,/ Când limpedea-ţi pedeapsă, Demiurge,/ Mă înfăşoară-n dulcele noroi.// Dar voluptate-i chinul, nu calvar/ Şi îmi aduc de mine-aminte/ Ca de o gâză prinsă-n chihlimbar,/ În cripta luminoasă de cuvinte” („Chihlimbar”).

„Frumuseţea e să ţii un om de mână” spune Nicolae Coande la pagina 59 a volumul său, Femeia despre care scriu (Ed. Măiastra, Târgu-Jiu, 2010). Versurile (de bărbat, cum ţine să ne atenţioneze poetul într-un apendice paratextual) aproape că nu păstrează nimic din ironia şi sarcasmul din Vânt, tutun şi alcool. Diminutivul, miniaturalul, detaliul, clipa de graţie, poeme precum „Yoga în mintea unui copil”, „Un băiat cu braţe prea lungi”, „Piper vărsat de porumbei”, „Somn” se adună în melancolie şi recomandă volumul pentru tihnită citire. Descoperim în femeia despre care se scrie îmblânzirea, matricea regăsirii de sine drept finalitate, capăt al drumului erotic, aşa cum scrisul, scriitura nu reprezintă altceva decât drumul înţelesului. Dincolo de călătoria spre expresie, spre împlinirea erotică, dar şi spre moarte pare că se găseşte tăcerea extatică a necunoscutului. „Ea îi zîmbeşte, el îi surîde,/ un abur prin care viaţa îşi vede carnea subţire,/ o mînă trece prin părul ei sau al lui./ Nu ştim.” („Nu ştim”).

În mugurirea verii 2011, Aius a lansat volumul Peisaj cu întâlnire al tânărului poet Gabriel Nedelea. Subscriu şi eu celor spuse de colegii mei, în numărul acesta din Mozaicul şi vă propun şi acest volum pentru o vacanţă esenţială.a