kar_negrea112

Nichita Danilov, Imagini de pe strada Kanta, Editura Tracus Arte, colecţia NEO, Bucureşti, 2011

Nu risc să-l etichetez drept anacronic pe Nichita Danilov când afirm că îşi continuă căutările expresioniste pe strada Kanta. Vorbesc de un expresionism trecut prin experienţa postmodernismului. Îl numesc astfel şi am în minte sensul expresionismului ca stare de spirit trezită de o insuportabilă tensiune între exterior şi interior, între eu şi lume. Ne aflăm într-un astfel de moment de criză, în care vibraţiile colapsului ne îngheaţă şira spinării, un moment în care eul (ne) este (în)locuit de obiecte. Cu mijloacele parabolei şi ale metonimiei se oferă ochiului în paginile cărţii lui Danilov lumea crepusculară a umbrei, o lume desacralizată, strivită de instincte, o lume în pragul pierderii conturilor raţiunii, o lume răsturnată de oglinzile concave ale caricaturii negre, în care calea este înlocuită de stradă, pâinea, de piatră, a prioric, de a posterioric. Expresionist este Danilov şi atunci când eul plonjează în profunzimile înalte ale fiinţei umane (Stâlpi de înaltă tensiune), expresionist este şi în marea rătăcire (Exod), expresionist este pe parcursul întregului volum (ca şi pe parcursul celor de până acum) când îşi proiectează starea de spirit – capitalul de sens al expresioniştilor – în-tr-un exterior strivit de cerul „de culoarea cenuşie a şoarecelui de câmp” (Dureri).

Vorbesc de o poezie expresionistă la un poet român asumat de optzecişti, chiar dacă azi omul nu se mai pierde în tranşee, ci pe stradă, chiar dacă nu este zdrobit de şenilele secolului al XX-lea, ci de obiecte: „Abandonate pe trotuar/ sau chiar în mijlocul străzii,/ stau trupurile trepte ca nişte lumânări/ deposedate de chipuri şi măşti,/ încearcă să-şi acopere cu mâinile/ locul unde s-a aflat cândva, nu de mult, faţa,/ dar dau mereu peste gol,/ dau peste un vîrtej/ care îi absoarbe încet înlăuntru,/ astfel încât din fiecare trecător/ rămâne doar o pată,/ străjuită de mucuri de ţigară/ sau de alte lucruri mărunte” (Chipuri).

Strada care taie betoanele în lung şi-n lat dezvăluie o lume implozivă, în care jocul secund îşi dezvăluie tragicul grotesc. Cale lipsită de raţiune, şi deci de opţiune, „strada ca un gât retezat” păstrează sacrul doar ca o carcasă nominală, ca imanenţă accesibilă doar privirii contemplative a poetului. Christul-marionetă merge la „nunta de câini”, nu la nunta din Canaan, moare ca să dea viaţă şi cade lesne în ispita de
a-şi imagina pietrele drept pâini, dezvăluindu-şi astfel cele două feţe: Iisus şi Iuda, deopotrivă: „«Cineva mă va vinde», zic,/ însă în jurul meu nu e nimeni,/ decît tăcerea şi pustiul albit de razele lunii./ Spun şi în tăcere mă ridic pe vîrfuri,/ şi singur îmi sărut obrazul drept,/ apoi pe cel stîng,/ după care mă aşez liniştit la loc” (În pustie). Semnul conştiinţei de sine, al individualizării rămâne gândirea de dragul gândirii (ca mişcarea de dragul mişcării), gândirea care produce interogaţii interminabile şi, bineînţeles, retorice, gândire dispusă la credinţă oarbă şi la halucinaţie pentru a ieşi din întuneric şi contradicţie. Este jocul creaţiei secunde, izvorâte din eul izgonit de Patrie, singurul care poartă în fuga sa unealta vestirii – clopotul, ecoul terestru al trâmbiţei îngereşti.

Strada refuză fiinţa – „încercând să aduc la suprafaţă/ chipul lăuntric ca pe o efigie,/ dar pe măsură ce urcam,/ efigia se topea asemenea unei meduze lunecoase” (Stîlpi de înaltă tensiune) – dar păstrează firea şi rămâne teritoriul biologicului, al instinctivului, păzit de câinii care nu mai bat calea dintre viaţă şi moarte.

Depersonalizarea, desacralizarea, dezumanizarea (Manechine) aduc în stradă – scena vieţii de acum – „straturi de pălării” (Ceaţa), „turmă de suflete” mânată de vânt (idem), mulţime, aglomeraţie sterilă: „Casele se încalecă/ una pe alta în stradă/ ca nişte animale/ în perioada de rut/.../...Merg grăbit,/ din ce în ce mai grăbit pe străzi./ Mă opresc în dreptul/ fiecărui geam,/ pipăi cheile din buzunare// şi izbucnesc în rîs” (Chei). Din omenesc rămâne câte un arlechin decrepit, ratat (căutător în gunoaie, călugăr blasfemiator, scripcar în lumi paralele), mulţimea de trupuri fără chip, desprinse din pomul vieţii, şi umbra, care trece când suflet, când pură reflecţie în oglinda mată a betoanelor urbane.

În spaţiul sarcastic al străzii, cunoaşterea este pradă inutilă a „căutătorului de gunoaie”, actant al mântuirii ratate: „Eu am găsit talanţii, şi i-am băut şi de aici a urmat/ mai întâi înălţare, apoi decădere” (Imagini de pe strada Kanta).

Prăbuşirea lentă în interior scoate la suprafaţă nostalgia începutului de lume. De la înălţimea betoanelor răzbate amintirea pietrei germinale, a încremenirii exterioare şi interioare în determinarea hazardului: „Fratele Daniel/ se certa cu pietrele pustiului/.../ «Este fratele nostru mai mic,/ chicoteau ele, noi ne-am născut/ cu mult înaintea ta/ şi de atunci stăm aici,/ aşteptând ca vântul să ne transforme/ în nisip, ca să ne putem mişca/ dintr-un capăt în altul al deşertului... »// «O să mă aşez şi eu lângă voi, spuse el,/ o să iau un pumn de nisip/ şi o să-l presar în cuget»” (Pietre).

Poezia (expresionistă) este „calea de suprimare a Timpului şi Istoriei” (după cum spunea Gottfried Benn) şi este calea pe care poetul român o opune străzii mult prea îndepărtate de piatră.