Avantext

Ion Heliade Rădulescu (1802-1872) este primul întemeietor al unui sistem filosofic, din păcate nefinalizat, în cultura română. El a contribuit enorm la formarea terminologiei filosofice româneşti prin prelucrări, traduceri şi scrieri filosofice originale. Lucrarea lui fundamentală este Echilibru între antithesi sau Spiritul şi materia, 1859-1869. Autorul vede în această carte, Universul ca rezultat al uniunii spiritului şi materiei, familia ca rezultat al uniunii bărbatului şi femeii, armata ca rezultat al uniunii dintre comandanţi şi soldaţi, societatea ca rezultat al uniunii progresului şi conversaţiei, libertatea ca rezultat al uniunii dreptului şi datoriei, ordinea ca rezultat al acordului libertăţii şi autorităţii. I. Heliade Rădulescu promovează o filosofie în care Universul apare ca fiind în întregime polarizat de tensiunea unor contrarii colective.

„Dualităţile lui Eliade sunt concepute […], antitetic, dar numai în sensul că relaţia dintre activ şi pasiv este o relaţie antitetică, nu şi în sens hegelian, care implică obligatoriu generarea antitezei de către teză. Marea deosebire dintre dialectica lui Eliade şi aceea a lui Hegel constă într-aceea că prima este o dialectică a dualităţii, în timp ce a doua este o dialectică a unităţii, că Eliade este dualist, în timp ce Hegel este unitarist”1 .

Se observă foarte uşor preferinţa lui I. Heliade Rădulescu pentru filosofia franceză, mai ales în tinereţe, în ce priveşte sursa împrumuturilor neologice. El a „avut permanent în vedere, mai evident însă după 1840, limba latină şi bineînţeles, greaca, atunci când îşi punea problema temeiurilor filosofice”2 . Filosoful foloseşte cuvinte ca: ocazie, raţie = raţiune sau slobod = liber; fiitoare = viitoare. „Heliade Rădulescu n-a ştiut însă să întrebuinţeze neologisme ca a exista, existenţă. Pentru cel din urmă el va recurge la estime […], cuvântul a fost înlocuit cu fiinţă”3 .

În legătură cu problema sufixelor, H. Rădulescu, nu mai foloseşte „vechiul – (ic) care este în formarea adverbelor, ci în locul lui apare romanicul - mente, fie adăugat la forma masculină, […] fie, după modelul limbilor apusene, adăugat la forma feminină (în e sau a)”4 . De exemplu: fatalmente, materialmente, moralmente, naturalmente, spiritualmente sau filosoficamente. Cu toată abundenţa de neologisme folosite de I. Heliade Rădulescu, el nu a înlăturat de tot folosirea calculilor.

Terminologia filosofică românească din vremea lui Samuil Micu şi până la I. Heliade Rădulescu (1780-1830) este dominată de calculi, iar ca „procedeu de explicare este folosită în foarte multe cazuri glosa explicativă amplă”5 .

Profesorii de filosofie din Ţările Române vor continua şi ei să folosească glosa explicativă, dar vor face şi unele împrumuturi din limbilile greacă, germană, latină, franceză şi italiană.

Simion Bărnuţiu (1808-1864) a avut un rol important în promovarea ideilor filosofice la noi, ţinând cont că el a fost profesor la Blaj şi Iaşi. Profesorul şi ideologul de talie europeană, Simion Bărnuţiu este singurul din generaţia sa care s-a implicat în speculaţii filosofice originale, racordându-le problemelor de ordin politic şi social. Filosoful S. Bărnuţiu îşi propune „să scape pe încet filosofia, din jugul şi de sub robia limbii latineşti”, sub influenţa lui Rotteck şi Savigny şi centrându-se pe postulatele kantiene de subzistenţă personală, egalitate şi libertate, extinde drepturile personale la nivelul comunităţii naţionale.

Ideologul S. Bărnuţiu, dorind cu ardoare reformarea, în sens naţional a disciplinei pe care o predă, a folosit nu doar Handbuch-ul lui W. T. Krug, dar şi o versiune latină a patru noi studii: de filosofie kantiană fundamentală, logică, metafizică şi estetică. La Iaşi după reorganizarea învăţământului universitar, S. Bărnuţiu a predat cursuri de drept, pedagogie, psihologie, logică, metafizică, etică, estetică şi istoria filosofiei, în spiritul kantiano-herbartian al filosofiei de şcoală germano-austriece. „O caracteristică a cursurilor de la Iaşi este aceea a argumentării caracterului critic faţă de original. De fapt, acum el se orientează şi spre operele altor învăţaţi, printre care Jos. Beck, din a cărui Philosophische Propädeutik traduce prima carte, Grundriss der empirischen psychologie un Logik, pe care o foloseşte la cursuri şi care va fi publicată de elevi în 1871, cu titlul Psicologia empirica şi logica”6 .

S. Bărnuţiu a avut ca model cursurile de filosofie ale lui W. T. Krug, discipol şi popularizator al filosofiei kantiene. El aprecia, şi nu o singură dată, filosofia kantiană ca un început de perioadă nouă în istoria gândirii umane. În principiu, la Iaşi, el foloseşte „în parte o terminologie diferită, bazată pe neologismul de sorginte latină, uneori adaptat după legi fonetice vechi”7 . În cursul de la Blaj el apelează la termeni arhaici, greoi, ca echivalente ale conceptelor şi categoriilor greceşti, latine sau germane. De exemplu: simţâre = sensibilitate, înţeles = intelect; cuvânt = raţiune; întipuire = reprezentare; prindere = percepţie ş.a.m.d. Acordând o importanţă considerabilă filosofiei kantiene, aceasta se reflectă foarte mult în opera sa. De exemplu întâlnim: judecăţile analitice, judecata sintetică, analitica simţirei, a înţelesului şi a cuvântului, antinomia, critică facultăţii judecătorie celei estetice, noumenon sau fiinţa cugetărei.

Terminologia filosofică utilizată de S. Bărnuţiu pleacă de la, „multe calcuri, de la termeni în forme neadaptate şi influenţat în general de înaintaşi, el a evaluat spre o concepţie proprie, bazată pe ideologia latinistă”8 .

Eftimie Murgu (1805-1870) vine în 1834 la Iaşi şi este numit profesor de filosofie şi de drept natural la Academia Mihăileană. Cursul lui de filosofie este primul curs ţinut în limba română în Moldova. El preda filosofia după cursul profesorului său de filosofie de la Budapesta, Imre Janoş. Profesorul maghiar avea o orientare idealist – raţionalistă cu influenţe kantiene. Cursul lui Imre era conceput în patru părţi: Philosophia, Pars prima, complectens Preliminaria et Logicum; Philosophia, Pars secunda, compelctens Metaphysicam puram; Philosophia Pars tertia, complectens Methayphysicam adapticatam: Philosophia, Pars IV, Ethica.

„În anul şcolar 1834-1835, Murgu a predat elevilor săi începători Introducerea în filosofie, Istoria filosofiei şi întregul Curs de logică («analitica» şi «metodica»), iar în 1835-1836, la anul al doilea, Metafizica pură”9 .

În Cursul de filosofie, Eftimie Murgu defineşte filosofia ca „fiind o ştiinţă care se înalţă peste toate celelalte ştiinţe, cercetându-le temeiul învăţăturilor ce sunt cuprinse într-însele”10 . Filosofia teoretică este numită filosofia formală sau „loghica” care ne spune forma sau modul cugetării şi filosofia materială sau metafizică, disciplină care se ocupă cu cunoaşterea lucrurilor. Pentru el, metafizica este „ştiinţa acelor idei şi prinţipii universale, pe care mai pre urmă se reazimă adevărul materialnic al tuturor cunoştinţelor noastre, pentru că metafizica este datoare a ne însemna marginile înţelegerii noastre”11 . Eftimie Murgu a întâmpinat o serie întreagă de dificultăţi la transpunerea în limba română a termenilor filosofici. Uneori au fost adoptaţi „termeni străini, greceşti (sorit, dilemă etc.) sau latineşti (principiu, necesar, universal etc.), alteori au fost redaţi prin perifrază («punere înainte» pentru «premisă», «aşteptarea de întâmplări asemenea» pentru «analogie»)“12 .

În Cursul de filosofie, el a transpus în limba română foarte mulţi termeni de filosofie şi metafizică. De exemplu: conţept, câtăţime, speţie, încopciere, ipoteticesc, siloghism, dovedire, ecsperienţa, ecsplica, sofizme, adivăr, cozmologhie ş.a.m.d. În Cursul de logică găsim termenii: sferă (sau cungiură), judecată – asertorică, criteriu, ţertitudine, reduplicativ. „A păstrat unele din cuvintele folosite de traducătorii români dinainte de el: câtăţime (cantitate), estime (existenţă, fiinţă), împoncişat (contradictoriu) etc.; sau a utilizat termeni româneşti nefolosiţi de predecesorii săi: copce, încopciere, aievnic etc., ori chiar a creat cuvinte româneşti care să redea noţiuni filosofice: uitat (intuiţie), cungiură (sferă) etc. Dar majoritatea termenilor noi sunt adoptaţi din latină”13

Cursul de filosofie al lui Eftimie Murgu i-a făcut pe auditorii săi să gândească, să ia atitudine. De aceea, Domnul Moldovei îl cheamă la el şi îi spune: „Îţi măresc leafa, numai să te laşi de filosofie şi să nu mai vorbeşti nimic despre cutare lucruri”. E. Murgu nu a acceptat fiind nevoit să demisioneze. Pleacă la Bucureşti în 1836. Aici, cere catedra de filosofie. Eforia vrea să-l numească la altă catedră. „Nu primeşte şi ţine prelegeri particulare de filosofie la care «curgea» junimea din Bucureşti. Şi Nicolae Bălcescu rugă pe bănăţeanul Murgu a-i face un curs de filosofie şi acesta împlini cu bucurie dorinţa junelui”14 .

1 Radu Tomoioagă, Ion Heliade Rădulescu, Ideologia social-politică şi filosofică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1971, pp. 136-137.

2 Ioan Oprea, Terminologia filosofică românească modernă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1996, p. 107.

3 G. Ivănescu, Formarea terminologiei…, p. 177.

4 Ioan Oprea, Ibidem, p. 111.

5 Ibidem, p. 93.

6 Ibidem, p. 121.

7 Ibidem, pp. 123-124.

8 Ibidem, pp. 131-132.

9 Victor Ţârcomnicu, Profesoratul lui Murgu în anii 1834-1836, în vol. Eftimie Murgu, Curs de filosofie, Timişoara, Editura Facla, 1986, p. 20.

10 Eftimie Murgu, Curs de filosofie, p. 66.

11 Ibidem, p. 212.

12 Victor Ţârcomnicu, Ibidem, p. 57.

13 Ibidem, p. 59.

14 V. Cheresteşiu, Luptătorul revoluţionar Eftimie Murgu, în „STUDII. Revistă de istorie”, an IX, nr. 1, ianuarie – februarie 1956, p. 69.