Avantext

Aproape toţi cercetătorii care s-au ocupat de terminologia filosofică românească au încercat să arate că putem vorbi de o terminologie filosofică la români numai în epoca modernă şi că mai înainte nu poate fi vorba de o terminologie, decât în filosofia lui Dimitrie Cantemir.

La noi putem vorbi de o terminologie filosofică românească încă din perioada veche medievală. Textele religioase din acea perioadă, şi mai ales cele de teologie dogmatică şi morală ne dovedesc că avem „o terminologie filosofică românească, constând la început aproape numai din calcuri lingvistice, mai apoi şi din împrumuturi (neologisme)”1 .

În secolul al XV-lea, un hrisov vorbeşte de existenţa unui filosof pe nume „Moise Filosoful”. Lucrări cu conţinut filosofic mai bogat se găsesc începând cu secolul al XVI-lea. Cea mai importantă lucrare slavo-română cu caracter filosofic este Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie. Autorul a fost domnul Ţării Româneşti între 1512 şi 1521; scriind această lucrare, el îl imită într-un fel pe împăratul Manuel al II-lea Paleologul. Constantin Noica observă că lucrarea lui Neagoe Basarab este o operă indiscutabil românească: „întâia mare carte a culturii româneşti. Aceasta nu înseamnă, fireşte, că opera e în întregime originală. Se ştie bine că autorii râvneau pe vremea aceea mai puţin la originalitate, cât la adevăr impersonal”2 . În lucrare întâlnim multe citate din Biblie, din Omiliile Sf. Ioan Hrisostomul, din Vieţile Sfinţilor sau din legendele populare româneşti. Sfaturile au, în primul rând scopul de a forma un principiu ideal şi un om ideal, în conformitate cu mentalitatea epocii, cu experienţa concretă a autorului şi cu ce a învăţat el din viaţă şi din istorie. Gânditor raţionalist, Neagoe Basarab pune în centrul filosofiei sale raţiunea: „Cel ce are mintea curată, care este temelia tuturor celor bune, nu caută numai spre curăţie şi post şi înfrânare, şi spre rugăciune şi smerenie, sau să şi îndrepte gândurile sale în multe părţi, ci lasă toate acestea şi se ridică sus cu mintea şi se îmbracă în dragostea Domnului”3 .

Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie se dovedesc întrutotul contemporane secolului lui Machiavelli. Lucrarea este scrisă cu scopul de a-l obişnui pe fiul său cu greutăţile şi răspunderile domniei, cuprinde experienţa de viaţă, gândirea profundă, înţelepciunea, prudenţa în fapte şi orientarea politică, patriotică a unui mare voievod.

Termeni de filosofie morală găsim şi în texte ca cele tipărite în Varlaam, Simion Ştefan, Dosoftei, în Biblia, de la 1688, în predicile şi operele de morală traduse şi tipărite în Ţara Românească în epoca lui Constantin Brâncoveanu. „Aceşti termeni se regăsesc, fireşte, şi în cartea de predici a lui Antim Ivireanul, Didahii, rămasă în manuscris. Nu este exclus ca la dezvoltarea acestei terminologii să fi ajutat şi opere ca Hronograful lui Moxa şi Pravilele publicate în epoca lui Matei Basarab şi Vasile Lupu”4 . În textele religioase întâlnim următoarele cuvinte: „filosof şi stihie, ambii de origine slavă bisericească; bunătate = virtute, care se pare că se întâlneşte chiar în Codicele voroneţean şi, în mod sigur, deja la Coresi; răutate = viţiu […] dumne[d]zeire = divinitate, a zidi = a crea; ziditoriu = creator. […] Ideea de conştiinţă, de exemplu, redată de cei mai vechi traducători români prin cuget şi gând, care şi în graiul popular au câteodată această semnificaţie, se exprimă în secolul al XVII-lea prin ştiinţă, iar după 1680 prin cunoştinţă, cunoştinţa sufletului, la Dosoftei chiar prin conştiinţă şi împreună ştiinţă, alături de mai vechiul ştiinţă şi de neologismul conştienţie”5 .

Între termenii culturali introduşi în limba română în secolul al XVII-lea, a fost şi cuvântul filosof. În limbajul popular românesc filosoful a fost numit firoscos6 . „Vorba filosof - menţionează Lazăr Săineanu – are, în gura poporului şi o însemnare mai largă, care nu se depărtează mult de înţelesul ştiinţific al cuvântului, adică «înţăleptul care caută noima lucrurilor şi a vieţii omeneşti». […] Conform acestei vederi populare, filosoful, adică omul «cu multă învăţătură», omul «pricopsit» nu poate rămâne cu firea întreagă ca şi ceilalţi săraci, cu duhul, ci trebuie să sufere o zguduire în aparatul său mental. De aceea vorba filosof devine în gura Românului firoscos, adică «scos din fire, nebun», caracterizând prin această denumire, atât pe învăţatul în genere, cât mai cu seamă pe omul sfătos, bun de gură, născocitor de treburi, cu un cuvânt superior celorlalţi”7 . Deci filosoful era privit ca un astrolog sau cititor în stele, străin de realitate şi cam lunatic. La Bucureşti, cel puţin după „1716 se cunoşteau următorii filosofi şi învăţaţi: Thales, Solon, Pythagoras, Epicur, Platon, Aristotel (mai cu seamă!), Xenophan, Hippocrate, Epictet, Lucian, Hesiod, Longin sau vorbăreţul Cicerone”8 .

În timpul epocii bizantine, cu alte cuvinte începând din a doua jumătate a secolului al XV-lea şi până la sfârşitul celui de-al
XVIII-lea, filosofia nu va dispărea din cultura română. Luând un caracter net didactic, ea va constitui baza învăţământului superior şi îşi va desemna ca unică sarcină să comenteze scrierile lui Aristotel. După 1600, în Principatele Române îşi găsesc refugiul unii reprezentanţi ai filosofiei greceşti. Persecutaţi fiind de către autorităţile turceşti, ei s-au strămutat în coloniile din Italia, mai ales la Padova, instruindu-se în filosofia neoaristotelică de limbă greacă şi latină. În Ţările Române, mai precis la Iaşi (1640) şi la Târgovişte (1646), se înfiinţează şcoli cu predare în limba greacă şi latină, în paralel cu şcolile teologice cu predare în limba slavonă. „În acest timp se studia deja filosofia, în special cea greacă veche, dar şi cea bizantină şi postbizantină, la şcolile greceşti din Iaşi şi Bucureşti, unde predau profesori ca Paisios Ligaridis, Irimias Kakavela şi Sevastos Kymenitis”9 .

La începutul secolului al XVIII-lea în Ţările Române se înfiinţează Academiile Domneşti, mai întâi la Bucureşti (1707) şi mai apoi la Iaşi (1714), unde se preda în limba greacă, datorită faptului că profesorii erau greci, deşi predarea se făcea şi în limba latină şi era învăţată, totodată, şi limba slavonă, utilizată în cancelariile domneşti şi ca limbă de cult, în paralel cu limba română, în care erau traduse principalele cărţi bisericeşti.

Filosofia în aceste Academii Domneşti se făcea după Aristotel. Filosofia aristotelică fusese iniţiată în lumea greacă, la începutul secolului al XVII-lea, de Teofil Coridaleu (1563-1646), fost profesor la Academia din Constantinopol şi la şcolile superioare din Atena. Filosofia elenă a pătruns în ţinuturile româneşti mult mai înainte de înfiinţarea celor două Academii de la Bucureşti şi Iaşi.

Începând din prima jumătate a secolului al XVII-lea următoarele trei cauze accentuează această pătrundere: „(i) lupta ortodoxiei contra pericolului catolic şi protestant; (ii) suzeranitatea turcă asupra Principatelor Române şi influenţa crescândă politică şi economică a elementului grec în Imperiul Otoman; (iii) contactul mai frecvent dintre Orient şi Occident prin intermediul grecilor”10 .

Academia din Fanar a numit la conducerea sa pe Teofil Coridaleu în anul 1624. „Coridaleu ţine la Academie veritabile cursuri universitare, punea cele mai dificile probleme pentru acel timp şi îl comenta pe Aristotel cu o competenţă care-l făcea demn de oricare universitate a occidentului. Şcoala din Fanar devenise o veritabilă universitate. Dimitrie Cantemir, ilustrul său elev, care, primul, se pare, îi dădu titlul de «Academie», vorbeşte cu mare admiraţie de maeştrii săi care «profesau filosofia, teologia, medicina»”11 . În acea vreme, teologia ocupa fireşte un loc de frunte, dar era mereu în pierdere de teren din pricina dezvoltării învăţământului filosofic.

Într-un encomiu rostit în anul 1695 în faţa lui Constantin Brâncoveanu şi a curţii muntene, învăţatul trapenzuntin Sevastos Chiminitul, rectorul noului aşezământ – adept al curentului neoaristotelic – a făcut un cald elogiu filosofiei cu vădită tendinţă ostilă scolasticii. Cu acest prilej el a subliniat insistent „necesitatea luminării tineretului pe calea învăţăturii libere şi a ştiinţei”. Sevastos Chiminitul şi urmaşii săi au imprimat „Academiei bucureştene un caracter progresist puţin obişnuit la finele sec. al XVII-lea în Răsărit. Cursurile lor Despre cer (Periv Ouranou ), Despre crearea şi pieirea lumii (Periv genevsewň, cai fqoravň), Despre suflet (Periv Yuchň) şi Fizica (Fusichv) – hrănite cu lectura directă a textelor aristoteliene reconstituite şi a comentariilor lui Alexandru Afrodisus, au făcut începutul gândirii libere în ţările noastre şi au deschis drumul gândirii ştiinţifice”12 .

Coridaleu a comentat şi a interpretat întreg sistemul filosofic aristotelian. „Filosofia lui Coridaleu suscită – un interes deosebit pentru noi, fiindcă ea face parte, poate, mai mult din cultura română, decât din cea greacă. Ea a fost predată mai serios şi mai sistematic în Academiile domneşti decât în şcolile din regiunile greceşti aflate sub controlul stăpânirii otomane şi patriarhiei”13 . Academia grecească din Bucureşti a avut şi alţi profesori de filosofie. Amintim aici, pe Neofit Duca şi pe Venianim din Lesbos, om viclean şi lipsit de ştiinţă. Cele două Academii Domneşti de la Bucureşti şi Iaşi cu predare în limba greacă şi română au funcţionat câţiva ani în paralel, dar după 1821, au fost închise. Din ordinul Porţii, ele au fost socotite centre de răzvrătire.

1 Gheorghe Ivănescu, Terminologia filosofică la D. Cantemir, în vol. 300 de ani de la naşterea lui D. Cantemir, Bucureşti, Editura Academei, R.S.R., 1974, p. 126.

2 Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, p. 14.

3 Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, Bucureşti, Editura „Roza Vânturilor”, 1996, p. 263.

4 Gheorghe Ivănescu, Op. cit., p. 127.

5 Idem.

6 Lazăr Şăineanu arată în Dicţionar Universal al limbii Române (1908) care sunt sensurile cuvântului firoscos: „1) filosof, învăţat: câte basne firoscoşii spuneau în vileag; 2) mintos, priceput: tocmai dumniata o să te găseşti mai firoscos? 3) şiret: vulpea firoscoasă. [Alternaţiune din filosof: poporul crede că oamenii prea învăţaţi îşi pierd minţile; de unde firoscos, adică scos din fire, nebun, dar şi sfătos, bun de gură]”. Craiova, Institutul de Editură, „SAMITCA”, p. 288.

7 Lazăr Şăineanu, Filosof – Firoscos. Cum consideră poporul ştiinţa, în „Convorbiri literare”, an XXI, nr. 3, 1 iunie 1887, p. 295.

8 Ionescu Gion, Din vremuri bătrâne ale filosofiei în România, în vol. Omagiul lui C. Dimitrescu – Iaşi, XXV februarie MCMIV, [s.n], [s.l.], p. 162.

9 Gheorghe Ivănescu, Op. cit. p. 128.

10 Cléobule Tsourkas, Les Débuts de l’enseignement philosophique et de la libre pensée dans les Balkans. La vie et l’oeuvre de Théophile Corydalée (1563-1646), Bucarest, 1948, pp. 5-6.

11 Ibidem, p. 35.

12 V. Papacostea, Doi bursieri ai lui Petru I la Bucureşti, în „Studii. Revista de istorie”, an XIV, nr. 1/1961, p. 117.

13 Ariadna Camariano-Cioran, Academiile Domneşti de la Bucureşti şi Iaşi, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1971, p. 141.