REVISTA DE CULTURA FONDATA LA CRAIOVA, IN 1838, DE CONSTANTIN LECCA. SERIE NOUA. ANUL XIV
Epoca modernă

Terminologia filosofică modernă românească din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea suferă o puternică influență franceză, latină și germană asupra limbii române, ceea ce a scos din uz mulți termeni și expresii vechi.

Până la începutul secolului al XVIII-lea, cei care se ocupau la noi cu filosofia cunoșteau numai filosofia greacă din epoca veche, bizantină sau nouă. „După 1870, unii românii au cunoscut și filosofia ce avea trecere în statele feudale ale Austriei și Prusiei, o filosofie de compromis între empirism și raționalism, a urmașilor lui Leibniz și Wolff, și prea puțin și filosofia franceză din secolul al XVIII-lea și pe cea a lui Kant”1 .

Filosoful C. Rădulescu-Motru amintește că scrierile lui Aristotel, mai ales cele referitoare la Logică, Etică și Metafizică, le găsim în tot cursul secolului al XVIII-lea. Dintre filosofii moderni, „filosoful german Christian Wolff, format la școala raționalistă a lui Leibniz și autor al unui mare număr de manuale sistematice de filosofie, servește de călăuză profesorilor care aveau să predea filosofia în Țările Românești. Marele tălmăcitor al ideilor lui Wolff a fost eruditul Evghenie Vulgaris”2 .

Terminologia filosofică românească modernă din secolul al XVIII-lea se fixează, în principal, prin: „1) Cursurile de filosofie de la școlile din Iași, București și Blaj și prin traducerile în românește ale unor manuale filosofice făcute atunci (mă refer la traducerile publicate de Laurian, Zalomit, Cipariu și Ghenadie Ienăceanu […]; 2) prin traducerea unor scrieri filosofice, anume de morală, precum Filosoful indian, Iași, 1834 […], sau opera lui Weiss, Prințipii filosofice, soțiale și morale, I, II, Iași, 1847, […]; 3) prin lucrările de filosofie ale epocii, scrise în românește, ca acelea ale lui Heliade Rădulescu, Maiorescu și Leonardescu […]; 4) prin articole de revistă, opere de istorie originale sau traduse, prefețe sau studii introductive la cărți”3 .

În primele decenii ale secolului al XVIII-lea se traduce la noi manualul de Logică a lui Evghenie Vulgaris. „Acest manual se baza pe ideile filosofului german Wolff, care era răspândit în toate școlile din Orientul grecesc. De altfel, mulți dintre profesorii greci de la școlile din Iași și București au fost formați la școala filosofică a lui E. Vulgaris. Profesorii de filosofie din București și Iași nu se opresc însă, la Wolff, ci traduc și pe unii discipoli ai acestuia: Metafizica lui Fr. Chr. Baumeister este tradusă în limba greacă de Nicolae Varcosi, iar Logica și
Etica lui J. G. Heineccius este tradusă în greacă de marele Ban
Grigore Brâncoveanu, fiind tradusă apoi, în 1829 de Eufrosin
Poteca în limba română. Deci, filosofia germană, cum se vede, era cunoscută profesorilor greci de la noi. Chiar filosofia lui
Emanuel Kant n-a așteptat ca
Junimea să o introducă în Țara Românească. Ea era cunoscută lui Atanasie Psalida încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. La începutul secolului al XIX-lea, unul dintre filosofii germani, cei mai răspândiți printre școlarii din București, era W. Tr. Krug, adept al lui Kant, cu scrieri traduse în grecește și românește”4 .

Dacă la început, în cultura română s-a impus filosofia aristotelică, cultivată cu predilecție de profesorii greci din Țările Române totuși, treptat, se vede influența filosofiei raționaliste germane (Leibniz și Wolff). Senzualismul lui Condillac își face apariția la începutul secolului al XIX-lea prin traducerea lui Danill Filipide, Logica (1801) și Vasile Vârnan, Logica și Morala a lui
Antonio Lodovico Muratori, traduse prin mijlocirea textului grecesc al lui Iosif Mesiodax. În câțiva ani se traduc numeroase manuale de logică și de filosofie, de diferiți autori și din diferite limbi.

Terminologia filosofică românească modernă cunoaște în urma apariției pe piața culturală din Țările Române a acestor traduceri o serie de influențe filosofice diverse. Ele se regăsesc cel mai bine la fiecare profesor sau traducător de filosofie în „limba patriei”.

În cele ce urmează vom panorama constituirea terminologiei filosofice românești la Corifeii filosofiei și logicii românești (1790-1830) și la Profesorii de filosofie din Țările Române (1832-1900).

Samuil Micu (1745-1806) a fost pe rând profesor de matematică și filosofie la Blaj, prefect de studii la Colegiul Sf. Barbara din Viena, iar spre sfârșitul vieții corector și cenzor al cărților românești ce se tipăreau la Buda. Samuil Micu a îmbogățit cultura română cu multe lucrări din domeniul religiei (traduce Biblia din grecește, publică o serie de scrieri cu privire la viețile sfinților, despre canoane, despre istoria bisericii etc.). Pe lângă scrierile religioase, el a publicat sau a lăsat în manuscris o serie de lucrări istorice, filologice și filosofice. În filosofie, el a publicat Loghika, Buda, 1799, și Legile firei, Ithika și Politika sau Filosofia cea lucrătoare, Sibiu, 1800. În manuscris a rămas de la el Învățătura metafizică întocmit între anii 1787 și 1790. Acest manuscris a fost publicat în 1966 de Pompiliu Teodor și Dumitru Ghișe cu titlul Scrieri filosofice. În acest volum sunt publicate și Etica sau învățătura obiceiurilor și Învățătura politicească.

S. Micu „îmbrățișează filosofia raționalistă, idealist – eclectică a lui Christian Wolff, pe care își ia sarcina s-o răspândească în rândurile știutorilor de carte, traducând manualul Wolffianului Ch. Baumeister, Elementa philosophiae, Leipzig, 1747”5 .

Întâlnim la Samuil Micu o preocupare constantă, exprimată deschis, în repetate rânduri, pentru maximă claritate și precizie în folosirea termenilor filosofici. El vorbește de Ontologhia, Cosmologhia, Psihologhia și Theologhia firească. Filosoful român definește Ontologhia ca fiind „știința însului peste tot sau încât este îns. Ontologhia este cuvânt grecesc, care românește atâta face ca cum am zice: cuvântare de ceia ce este”6 .

Pentru termenii filosofici de finit și infinit el folosește termenii românești de sfârșit și nesfârșit; pentru existență și esenț㠖 estere și ființă; pentru necesitate – trebuință, iar pentru necesar – trebuincios; pentru simplu și complex – nealcătuit și alcătuit; pentru mutare – schimbare, stâmpărare – moderație; pentru simțitur㠖 senzație. El a introdus neologisme ca: „idee, figură, condiție, speriință (experiență), soțietate (societate); spația (spațiu), dilemă, axiomă etc., dintre care unele nu fuseseră folosite încă în scrierea vremii, iar altele de-abia atunci erau pe cale de a se încetățeni în limba literară. […]

În ceea ce privește principiile după care se călăuzește Micu în căutarea echivalențelor se văd limpede modelele germane și maghiare. După cum se știe, nici Apáczai (la maghiari), și nici Wolff (la germani), nu adaptează termenii străini la spiritul limbii naționale, ci caută să-i traducă în cuvinte cu sens asemănător”7 .

În lexicul filosofic al lui
S. Micu, ponderea covârșitoare nu o are neologismul, ci calcul lexical. Elena Toma aprecia c㠄S. Micu a deschis o cale în procesul de cristalizare a terminologiei filosofice românești, și anume calcul lexical”8 . Calcurile lexicale din scrierile lui S. Micu sunt create după limba latină. Având în vedere faptul că filosoful român a tradus manuale de filosofie din limba germană, se poate observa și o influență germană, în care calculul lingvistic este foarte frecvent folosit. S. Micu a folosit alături de neologism și calculul semantic, traducerea pur și simplu în română a noțiunilor filosofice corespunzătoare.

De exemplu, „pentru a respecta identitatea semantică dintre cuvântul neologic (romanic sau neoromanic) și cuvântul vechi (românesc), S. Micu recurge la «definiția» în sine a cuvântului (în sens lexicologic) la ceea ce am putea numi sinonimie interlinguală. Rezultatul este o transpunere sui-generis în limba română, prin cuvinte preexistente în limbă, a unor concepe neologice, neogrecești, latinești, sau – posibil – din germană”9 .

În Logică găsim formulări ca: „Facerea acestor idei desăvârșite, filosofii o chiamă cu cuvânt elinesc analsisul ideilor, care cuvânt noi pre limba românească îi putem zice a ideilor deschiiare, desfacere, despărțire. […] Lucru acela despre care judeci sau zici ceva, filosofii cu cuvânt latinesc îl zic subiect, noi îl putem românește zice temeiu, adecă lucru de care să zice; iar ceea ce să zice de lucru, latinii o chiamă predicat; noi putem să o numim zis, adecă zisul iaste lucrul care să zice de ceva”.10 Terminologia filosofică a lui Samuil Micu se află la „cumpăna dintre Orient și Occident” .

1 Gheorghe Ivănescu, Formarea terminologiei filosofice românești moderne, în vol. Contribuții la istoria limbii române literare în sec. al XIX-lea, București, Editura Academiei R.P.R., 1956, p. 172.

2 C. Rădulescu-Motru, Filosofia în România veche, ediție critică, text stabilit, studiu introductiv, note și bibliografie de Adrian Michiduță, Iași, Editura Ștefan Lupașcu, 2008, p. 36.

3 G. Ivănescu, Formarea terminologiei…, p. 173.

4 C. Rădulescu-Motru, Op. cit., p. 37.

5 Ion Lungu, Școala Ardeleană, în vol. Istoria gândirii sociale și filosofice în România, București, Editura Academiei, R.P.R., 1964, p. 100.

6 Samuil Micu, Scrieri filosofice, ediție critică și studiu introductiv de Pompiliu Teodor și Dumitru Ghișe, București, Editura Științifică, 1966, p. 75.

7 I. Lungu, Meritele lui Samuil
Micu în problema creării terminologiei filosofice românești, în „Cercetări filosofice”, tom III, nr. 4/1955, p.

8 Elena Toma, Din începuturile terminologiei românești, în vol. Unitate și diversitate în România. Lexic de cultură, II, București, Tipografia Universității, 1976, p. 67.

9 Ibidem, p. 70.

10 Samuil Micu Clain, Loghica, ediție îngrijită și studiu introductiv de Mihai Alin Gherman, Cluj-Napoca, Editura ARGONAUT, 2007, pp. 53, 31.
Constituirea terminologiei filosofice românești (III)
Adrian MICHIDUȚĂ
AVANTEXT
Constantin M. POPA
portrete si controverse


MISCAREA IDEILOR
Stefan SIENERTH: Franz Hodjak: de la lector al Editurii Dacia, la autor al Editurii Suhrkamp

Reka SANTA-JAKABHAZI: Proza de tinerete a lui Franz Hodjak

Olivia SPIRIDON: Ipostaze (con)figurative ale lui Parzival în romanul Grenzstein, de Franz Hodjak

Andras F. BALOGH: Umor și ironie amară: Franz Hodjak

Daniela MICU: Singuraticul

BELETRISTICA
Franz HODJAK: poeme

CRONICA LITERARĂ
Ion BUZERA: Alt fel de istorie a literaturii

LECTURI

Petrisor MILITARU: Ion Pop, omul si opera

Silviu GONGONEA: Mai sunt inca antologii - mai sunt

Mihai GHITULESCU: Politica, scumpa doamna...

Marin BUDICA: Dumitru Toma - Umbra si fumul

SERPENTINE
Ilarie HINOVEANU: Un destin fabulos. V.G. Paleolog - Magul de la Corlate - Amprenta V.G. PALEOLOG

V. CHIRITA BALCETEANU: Conacul si biblioteca de la Corlate

Catalin GHITA: Altfel despre istoria lumii

Adrian MICHIDUTA: Constituirea terminologiei filosofice romanesti

Luiza MITU:
O aplicatie a tertului inclus in piesa Vicontele de Eugene Ionesco (II)


ARTE

George POPESCU: Emila Pascalau - sensul dilematic si captatia dualului

Viorel PIRLIGRAS: Imaginile tandemului

Catalin PRAJA: Inceput de stagiune la Teatrulescu

George MITRICOF: Sezon estival la foc continuu

UNIVERSALIA
Marco Oletti: un vis in lumea baschetului
Nr. 9 / 2011
Cuprins