daniela.micu112

Gabriel Andronache, Ich bin ein Berliner, Editura Herg Benet, Bucureşti, 2011.

Gabriel Andronache (n. 12 octombrie 1972, Iaşi) este scenarist, publicist şi redactor al săptămânalului „Ieşeanul”. A scris peste 70 de scenete pentru grupul „Vouă“. Ca scenograf, a câştigat numeroase premii cu scurtmetrajul „Amatorul”, prin care a fost selecţionat şi la festivaluri prestigioase precum cele de la Milano, Uppsala, Varşovia, Dresda, Montpellier, Barcelona sau TIFF. În noiembrie 2011 a debutat ca romancier cu Ich bin ein Berliner, carte lansată la Târgul Internaţional de Carte Gaudeamus.

Ich bin ein Berliner este călătoria lui D. în căutarea libertăţii şi a identităţii, a cărei acţiune se va desfăşura pe două planuri – unul românesc, al inadaptării şi al încercării de a ieşi din sistemul insatisfăcător şi altul berlinez, ce întruchipează imaginea libertăţii, spre care se îndreaptă convins de regăsirea unei noi identităţi şi unde încearcă să se integreze într-un alt sistem considerat (aproape) perfect. Atmosfera este kafkiană: ca şi în Castelul, romanul surprinde alienarea, birocraţia şi nesfârşita frustrare. D. îşi îndeplineşte cu scrupulozitate maladivă îndatoririle sale civice impuse de un sistem de norme fără sens. Demis fără motiv din funcţia sa de consilier economic este trimis pe cea mai de jos treaptă a „Instituţiei” – registratura – pentru că după „ani de serviciu în slujba Instituţiei, nu puteai ieşi afară aşa, pur şi simplu. Te-ar fi ucis libertatea.” D. este un inadaptat, nu poate avea nici măcar relaţii sexuale normale, punând insatisfacţia şi frivolitatea sa pe seama moralităţii. Este laş şi curajos în acelaşi timp prin faptul că-şi abandonează viaţa din România şi îşi face o serie de proiecţii iluzorii despre realitatea perfectă: „O lume în care să nu fie loc pentru monstruozităţi birocratice precum Instituţia, o lume în care inteligenţa şi raţiunea să fie suverane, iar seriozitatea, modestia şi onestitatea lui să fie recunoscute şi respectate”.

Lumea ideală se va suprapune treptat unei străzi din Berlin, surprinsă într-o fotografie veche pe care o găseşte la anticariat. La o analiză atentă a fotografiei descoperă chipul unei femei fumând la fereastră, un atelier auto, un aprozar şi alte elemente în jurul cărora îşi construieşte o alternativă. Stabilit la numai câteva străzi de mult visata Konig Strasse, pune la cale un ritual de încadrare în noua realitate. Nu va da năvală fără a-şi calcula fiecare mişcare, el o va aborda din aproape în aproape, va merge mai întâi la o braserie aflată la colţ cu Konig Strasse, apoi se va plimba, urmând ca abia peste câteva zile să intre în aprozar. La braserie o descoperă în mod surprinzător pe fiica femeii care fuma la fereastră. Aceasta, recunoscându-şi mama în vederea adusă tocmai din România, va începe o relaţie cu D., poate chiar dintr-un soi de fatalism: „Mutarea lui D. în locuinţa Taniei se produse aproape firesc, fără ca vreunul dintre ei să aducă în discuţie în mod clar acest lucru. D. căpătase o asemenea dexteritate de a se insinua în orice mediu, încât toţi îl percepeau ca fiind acolo de când lumea.” Pentru D., Tania constituie instrumentul necesar de a găsi breşa de pătrundere într-un alt sistem mai potrivit lui. Se înşală şi de data aceasta, preocupat cu construirea unei alte identităţi, pierde conştiinţa de sine, ceea ce va duce inevitabil la alienare. Autorul nu insistă asupra perspectivelor celorlalte personaje, el urmăreşte doar evoluţia lui D.; tot ce citim sunt gândurile, senzaţiile, percepţiile etc. ale lui D. El nu este capabil să ducă nimic la capăt şi nimic nu este de natură să-l impresioneze atât de mult încât să-i dea energia pentru a continua. Frustrările încep şi ele să apară, iar relaţia cu Tania se periclitează: „Atunci reacţiona violent, cerându-şi drepturi închipuite. Toată lumea era vinovată de eşecul său, cu excepţia lui, desigur”. Întâlnirea unui alt alienat, un fel de alter ego (Muller), îi va dărâma definitiv lumea caducă. Va începe o luptă lungă între el şi „intrus”, hrănită de situaţii banale, care pot fi hiperbolizate în mintea celor două personaje şi care au ca miză comună identitatea. Pentru a-şi fabrica una a fugit şi el ca şi D. într-o altă ţară (în Africa de data aceasta), unde, timp de zece ani, a reuşit să devină un fel de zeu pentru băştinaşi. Dar şi realizările sale au fost temporare, nefiind fondate pe adevăr. Cele două existenţe anormale, care au ignorat mersul firesc al vieţii trebuie să treacă printr-un soi de purgatoriu. Muller este pentru D. un avatar ce are propriile sale însuşiri exagerate. Psihopatiile lui D. sunt proiectate la scară şi mai mare în Muller. Astfel că duşmanul său exterior este, de fapt, o evoluţie posibilă a lipsei sale de conştiinţă. Viitorul duşmanului închipuit este şi el unul dus la extrem. Ispăşeşte prin moarte. D. este acuzat şi închis până în momentul în care se descoperă adevăratul vinovat. Între timp realizează că totul a fost o greşeală: „Gonise după o fantasmă, neştiind că singura identitate reală este cea interioară şi nu cea ştampilată şi avizată de către cei din jur.” Constatând acest lucru îşi dă seama că acum este un om liber: „Ich bin ein Berliner!”