mitu112

Alexei Nesteruk, Universul în comuniune. Către o sinteză neopatristică a teologiei şi ştiinţei, colecţia Ştiinţă şi Religie, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009.

Am putea fi consideraţi defazaţi dacă nu am recunoaşte faptul că tehnologia a pătruns în toate straturile civilizaţiei creştine contemporane, inclusiv în cel ortodox. Negarea importanţei tehnologiei, în dezvoltarea umană, chiar dacă teologia o consideră în cele mai multe situaţii ca fiind un impediment pentru depăşirea evenimentelor cotidiene sau pentru situarea noastră dincolo de suprafaţa aparenţelor, ar însemna negarea poziţionării noastre în prezent.

În urmă cu o lună am asistat la lansarea colecţiei Ştiinţă, Spiritualitate, Societate a Editurii Curtea Veche, unde Horia Patapievici afirma că tensiunea dintre ştiinţă şi religie se datorează unei rupturi la nivelul memoriei. Această ruptură are ca efect negativ abordarea reducţionistă a celor două forme de manifestare a spiritului uman: ştiinţa şi religia. Studiul lui Alexei Nesteruk vine tocmai în sprijinul acestei idei de recuperare a memoriei prin-
tr-o sinteză între convingerile teologice premoderne, derivate din surse patristice şi metodologia filosofică postmodernă, văzută dintr-o perspectivă fenomenologică existenţială care ajută la identificarea semnificaţiei ştiinţei ca formă prefilosofică de gândire. Cartea are ca scop înţelegerea sensului continuei întrupări a spiritului uman în lume prin cunoaştere şi tehnologie. (p.17)

Pentru susţinerea ideii de sinteză neopatristică, Alexei aduce ca argumente gândirea unuia dintre cei mai influenţi teologi ortodocşi ai secolului XX, Gheorghi Vasilievici Florovschi (1893-1979), în opinia căruia teologia ortodoxă trece printr-o criză existenţială: fărâmiţarea minţii. Sintagma implică nu numai o deviere culturală sau socială, ci şi o deviere a spiritului uman de la unitatea sa cosmică şi spirituală. Sinteza neopatristică în teologie, propusă de Florovschi, presupune: anticiparea trecutului în prezent, întoarcerea la o eră patristică în gândirea teologică şi în trăirea lui Dumnezeu în liturghie, integrarea moştenirii patristice în sistemul gândirii teologice moderne. Scopul ei în ştiinţă şi teologie este centrat pe înţelegerea gândirii contemporane, fie filosofică, fie ştiinţifică, din perspectiva evenimentelor legate de comuniune.

Aceeaşi criză existenţială de care vorbea Florovski o resimte şi ştiinţa. Edmund Husserl raportează criza ştiinţelor europene la incapacitatea ştiinţei de a reflecta condiţia umană. Ruptura dialogului dintre ştiinţă şi teologie îşi are cauza în ceea ce ar trebui să fie punctul lor de legătură: dimensiunea existenţială a fiinţei, subiectul transcendental. Teologia reproşează ştiinţei incapacitatea de a articula prezenţa vie a persoanei, în acest caz orice încercare de a-l deduce pe Dumnezeu din interiorul ştiinţei fiind eşuată. Acest reproş îl putem atribui teologiei înseşi, care, din discursivă, academică, trebuie să redevină dialogică, adică să reintegreze raţiunea cu inima. Dialogul teologiei cu ştiinţa nu trebuie să se reducă la a predica divinul doar cu ajutorul minţii discursive, ceea ce înseamnă poziţionarea lor ca activităţi exterioare ale subiectivităţii umane. Studiul lui Alexei Nesteruk contravine acestei atitudini naturale, abordată în toate formele moderne de dialog între teologie şi ştiinţă, şi redirecţionează dialogul ştiinţă-teologie spre subiectul-pol al ambelor: persoana umană.

Un alt aspect important al studiului, în ceea ce priveşte dialogul ştiinţă-teologie, este repunerea tradiţiei şi telos-ului împreună. Tradiţia nu trebuie înţeleasă ca o stare statică, ci ca o reînoire, adică încorporarea unor idei noi în aceeaşi tradiţie, însă în contextul epocii actuale. Ştiinţa şi teologia sunt două tradiţii ale spiritului uman, aparent fragmentare, dar care urmează o teleologie comună. Autoevaluarea propriei persoane presupune plasarea în interiorul tradiţiei, care înseamnă acumularea noilor idei impuse de dezvoltările interne ale condiţiei umane şi regândirea lor în contextul istoric general al umanităţii. Prin telosul care, paradoxal, este prezent în sufletul uman, dar nemanifestat, tradiţia direcţionează atenţia spre originea lucrurilor în trecutul universului şi al istoriei omeneşti. Se conturează astfel o viziune eschatologică a dialogului ştiinţă-teologie.

În opinia lui Alexei Nesteruk, cel mai important lucru în dialogul dintre ştiinţă şi teologie este poziţia duală a umanităţii în univers prin întruparea finită şi locală a umanităţii în esenţa cosmică şi prin capacitatea sa nelimitată de a depăşi localitatea trupului prin cunoaştere. Se conturează astfel o imagine a realităţii văzută ca un rezultat acumulativ al multor generaţii de percepţii umane formate în contact cu lumea. (p.327)

Urmând analogia geometrică a lui Max Planck, ştiinţa şi religia sunt două linii paralele care au un punct de intersecţie comun, infinit de departe de noi înşine, adică în epoca ce vine. Distanţa dintre cele două poate fi diminuată prin ceea ce există intrinsec în ambele: statutul relaţional, comuniunea.