Avantext

Eugen Negrici are „desfătarea lecturii” întocmai cum au avut-o structuraliştii şi postructuraliştii. Ce îi poate aduce faţă în faţă şi unii lângă ceilalţi pe Antim Ivireanu, I. Heliade-Rădulescu, Nichita Stănescu, Ion Budai-Deleanu, Urmuz, Mircea Horia Simionescu, Marin Sorescu şi Radu Greceanu? Nu mă mai întreb ce i-ar putea aşeza în această bizară ordine într-o carte... Eugen Negrici o numeşte Figura spiritului creator, iar, cu o voluptate a scriiturii aparte, textul asupra căruia se opreşte (sau cel la care trimite) este întotdeauna acela despre care Barthes spunea că: „te pune în stare de pierdere, acela care descurajează (poate până la o anumită plictiseală), care face să se clatine temeiurile istorice, culturale, psihologice, ale cititorului, consistenţa gesturilor sale, a valorilor şi a amintirilor sale, pune în criză raportul său cu limbajul” (Plăcerea textului). Ce te faci într-o astfel de situaţie? Lecturile te lasă baltă. Dacă este ceva care se „slăbeşte” cu adevărat în postmodernitate, cu siguranţă nu este vorba despre gândire, ci despre coduri. Din elan livresc şi din entuziasm aş spune despre Eugen Negrici ceea ce credea Blecher că stătea în puterea lui Bogza: trebuia să se găsească cineva care să scrie, odată ajuns acolo, şi numai odată ajuns acolo (formularea axiomatică este singura suficientă în cazul acesta), în intimitatea textelor, „cu calmul cu care alţii se sinucid”. Acest lucru vine din temperament, iar ceea ce contează este, mai ales, empatia cu textul, comuniunea despre care vorbea Poulet dintr-o pornire fenomenologică. Miza este surprinderea momentului în care apare un nou limbaj poetic, iar Eugen Negrici a fost prezent la venirea lui Mircea Ivănescu, a lui Virgil Mazilescu, a Ilenei Mălăncioiu, a lui Emil Brumaru etc.

Cunoscut pentru studiile sale despre literatura veche, pentru cărţile despre literatura română sub comunism, poate mai ales pentru sintagma „expresivitate involuntară” şi pentru deziluzionarea şi dezvrăjirea cititorului de critică literară, Eugen Negrici este înainte de toate unul dintre puţinii critici importanţi (trei sau patru la număr) de poezie din perioada comunistă.

Autorul Sistematicii poeziei caută să surprindă mecanismele producerii textului, fapt care îl face imun în faţa slăbirii codului literar, slăbire ce vine odată cu răsturnările pe care le aduc marii poeţi. Reuşeşte acest lucru cu ajutorul unui sistem care are la bază chiar „expresivitatea involuntară”, adică saltul de la limbajul comun la limbajul poetic, descoperind că abia Ioan Budai-
Deleanu este „primul român care a priceput convenţia artei” (Figura spiritului creator).

Mecanismele de producere îndrumă atât privirea criticului, cât şi intuiţia care o face din vedere viziune. Astfel, prin expresii ca „euforia noviciatului” (Antim Ivireanul), „elanul ingenuu” (Heliade), „nepăsarea suverană” (Nichita Stănescu), „refuzul rostirii stereotipe” (Urmuz) atribuite scriitorilor prin care literatura română îi câştigă încrederea, Eugen Negrici se fereşte de complexele pe care avea să le denunţe trei decenii mai târziu în Iluziile literaturii române. În felul acesta ajunge să intuiască „tehnica eschivei” a lui Mazilescu, spre exemplu, expresie prin care se apropie de una dintre cele mai obscure şi fascinante poetici din literatura noastră.

O altă intuiţie pe care se poate clădi un studiu de istorie literară care să redea evoluţia poeziei româneşti din perioada comunistă se poate regăsi în Iluziile literaturii române: „valul suprarealiştilor târzii (Gherasim Luca, D. Trost, Paul Păun, Virgil Teodorescu, Gellu Naum etc.) va îmbogăţi poezia cu formule şi atitudini noi, care îi dau pecetea modernităţii”. Ideea că substratul avangardist stă la originea limbajelor poetice din anii ’70 şi ’80 din România ne apropie de teoriile americane ale postmodernismului care văd în mişcările de avangardă paternitatea postmodernismului. Eugen Negrici a mers mai departe şi a văzut aceste mişcări ca fiind singurele de factură modernă sau reproducătoare de modernitate din literatura noastră, postmodernitatea fiind una dintre feţele acestei paradigme. De aici şi slăbirea codurilor pe care o invocam anterior. Codurile, ca şi limba, sunt văzute în primă fază ca instituţii, iar latura anarhică ce persistă în toate mişcările de avangardă incită la anihilarea instituţionalului. Aşadar, pe perspectivele care se deschid de la aceste intuiţii, cum le-am numit în spirit fenomenologic, construieşte Eugen Negrici, în chip structuralist, o lectură care îşi păstrează încrederea în sine şi se sincronizează cu textele lui Ivănescu, Mazilescu, Dinescu, Mircea Ciobanu, Ion Alexandru etc.

Această lectură provine, după cum sesiza Poulet, dintr-un „anumit decalaj, revelând un sentiment de identitate, însă de identitate în diferenţă, [dar] conştiinţa critică nu implică în mod necesar dispariţia totală a gândirii criticate”, însă se preocupă de independenţa acesteia, pe care idealistul Barthes credea că o poate scoate în afara oricărui tip de manifestare a puterii.

Nu de puţine ori transpar din Iluziile literaturii o revoltă împotriva supracodului istoric, o furie faţă de cel ideologic sau o ruşine faţă de cel critic, ceea ce mă duce cu gândul la temperamentul avangardist pe care l-am expus anterior. Această istorie exorcizată a literaturii române a fost comparată cu NU-ul lui Eugen Ionesco, însă un NU cât jumătatea din DADA. Ceea ce nu este atât de evident este faptul că Eugen Negrici îi acordă cititorului său prezumţia independenţei şi a lucidităţii, iar tânăra generaţie, datoare cu un itinerariu spiritual, se vede obligată faţă de această încredere. Pentru astfel de cărţi nu există momente de bilanţ.

Vă mulţumim!

La mulţi ani, Domnule Profesor Eugen Negrici!