nedelea112

Scrierile lui Vintilă Horia sunt ca o reacţie la „dezumanizarea artei” pe care Ortega y Gasset o deplângea şi o denunţa odată ajuns în faţa retragerii literaturii în limbaj sau în faţa vacuităţii şi a golului existenţial din modernismul primelor decenii ale secolului al XX-lea. Astfel, Vintilă Horia practică o „literatură-cunoaştere”, reluând marile teme: dragostea, moartea, sacrul, cunoaşterea, exilul etc.

Faptul că „pentru Vintilă Horia, literatura nu este o activitate oarecare, ci o tehnică de cunoaştere de acelaşi ordin cu fizica, biologia, astronomia, psihologia sau pictura”, îl determină pe Pompiliu Crăciunescu, în cartea Vintilă Horia. Transliteratură şi realitate – apărută la Editura Curtea Veche în 2011, să se întrebuinţeze de instrumentarul metodologiei transdisciplinare ce are la bază ideea conform căreia „cunoaşterea este înaintarea prin, peste şi dincolo de toate nivelurile de realitate”. Trebuie menţionat că volumul a apărut în colecţia Ştiinţă, spiritualitate şi societate coordonată de Basarab Nicolescu şi Magda Stavinschi, colecţie ce propune un nou umanism articulat de o metodologie antidogmatică prin excelenţă. Mai exact, transdisciplinaritatea îşi pune problema realului luat realitate cu realitate, propunând nivelurile de realitate a peste opt mii de discipline, câte se pare că există în prezent.

Pentru scriitorul de origine română există o manifestare a spiritului integratoare, el fiind un transdisciplinar avant la lettre, bazată pe o tehnică de cunoaştere cu posibilităţi epistemologice care „într-un sens mai curând estetic decât ştiinţific, este romanul”. Prin urmare, „literatura în general, şi romanul în special, ar putea fi terenul cel mai propice pentru o apropiere a diverselor tehnici ale cunoaşterii umane”, afirmă Vintilă Horia în eseul său de „epistemologie literară” Introduction a la literatura del siglo XX.

Acestea sunt datele care, probabil, l-au determinat pe Pompiliu Crăciunescu să introducă vagul termen de „transliteratură”, construcţia fiind una tautologică. Oricare dintre marii scriitori, Kafka, Borges, Rilke, Papini – pentru a da numai exemplele regăsite în carte, cel puţin prin multiplicarea planurilor, dacă nu şi prin filosofia implicită a textelor, transgresează realitatea cotidiană; literatura în sine – prin avatarurile moderne ale mimesisului, presupune şi ceea ce exprimă prefixoidul „trans”. Numai modernismul dur, de care se speriase şi Gasset, scotea arta în afara oricărei constrângeri contextuale sau transcenderi şi promulga poezia pură, spre exemplu, deşi şi aici s-a scris despre o aplecare ezoterică a acestei poezii. Despre sacru în literatură s-a scris mult şi relevant, s-a scris despre religiozitatea sau misticismul unor scriitori fără a exista nevoia de un asemenea termen. Mai mult, abuzarea de prefixoidul „trans-” slăbeşte credibilitatea transdisciplinarităţii în unele comunităţi ştiinţifice, şi aşa inexplicabil de reticente fie din rea credinţă, fie din comoditate, fie din imposibilitatea de a înţelege.

Însă, într-adevăr, o literatură ca cea a lui Vintilă Horia solicită o abordare care nu poate rămâne numai în sfera criticii literare. Pompiliu Crăciunescu are erudiţia şi intuiţia exegetului şi a hermeneutului deschizător de drumuri într-o operă de anvergura celei a lui Vintilă Horia. El fixează centrul de greutate în faptul că autorul Trilogiei Exilului (formată din romanele Dumnezeu s-a născut în exil [1960], Cavalerul resemnării [1961] şi Prigoniţi-l pe Boeţiu! [1983]), dar şi al altor romane, studii şi eseuri, „nu este un scriitor religios, ci o conştiinţă angajată în ireductibila experienţă a sacrului, convins fiind că dincoace de sacru nu există creaţie majoră”. Spre această ireductibilă experienţă a sacrului converge întreaga cunoaştere a autorului, încercând experienţe şi atitudini foarte asemănătoare cu cele ale lui Blaga în faţa „misterului” sau cu cele ale lui Eliade în faţa tot a „sacrului”. În această încercare esenţială îşi găseşte rădăcinile şi omul indivizibil cu cele două niveluri complementare, interior-exterior, care transgresează exilul şi devine un om universal atât în plan social, cât şi în plan spiritual.

Nu voi diseca modul în care Pompiliu Crăciunescu îşi aplică metoda, itinerariul criticului îi insuflă cititorului acel entuziasm care te trimite direct la citirea sau recitirea cărţilor pe care le abordează. Îmi rămâne să observ cum exegetul scoate la suprafaţă prin trimiteri epistemologice la autori ca Heisenberg, Bohr sau Basarab Nicolescu structurile narative şi conformaţia spirituală a unuia dintre cei mai mari scriitori de origine română, singurul distins cu prestigiosul premiu Goncourt. Într-unul dintre paragrafele sinteză din ultimele pagini ale cărţii, Pompiliu Crăciunescu conchide că: „Autotranscendenţa este o renaştere în Deschis. Recucerirea Paradisului pierdut este recucerirea lumii prin deschiderea către lume. Resurecţia Subiectului nu se poate termina decât în dialogul infinit Subiect-Obiect, în strălucirea Sacrului. Căci această strălucire nu este nimic altceva decât adevărata lor relianţă (reliance). Iată sensul capital al scrierii transliterare a lui Vintilă Horia”.

Meritele acestei cărţi sunt că ni-l readuce în centrul atenţiei pe Vintilă Horia ca scriitor şi ca destin exemplar, că trece dincolo de critica tematică a romanelor sale şi realizează o simbioză biografie-bibliografie fertilă pentru multiple grile de lectură şi că prin aplicaţia transdisciplinară sporeşte cunoaşterea ce ne revine din opera scriitorului de origine română.