Avantext

Mozaicul: După ce aţi studiat pe larg literatura română sub comunism, ce credeţi, domnule profesor, că rămâne realmente din acea perioadă?

Eugen Negrici: E legitim să ne întrebăm dacă această literatură scrisă în condiţii dramatice mai trezeşte vreun interes după schimbarea brutală a orizontului de aşteptări şi a obişnuinţelor (sau dezobişnuinţelor!) de lectură ale noilor generaţii postdecembriste. Ştim astăzi că, deşi cunoaşte un progres lent, perimarea e un fenomen inexorabil. Dar, în acest caz special, perimarea are loc în două viteze. A ieşit cu totul, şi foarte repede, din zona de interes literatura şopârlelor, a jumătăţilor de adevăr, care a avut gloria ei şi a dat satisfacţie dorinţelor imediate ale publicului avid de adevăr. Pierderea de către cititori a capacităţii de re-cunoaştere, de raportare la atmosfera, la tipul de relaţii şi comportamente umane şi la sistemul de valori din comunism, precum şi uzura firească a mecanismelor care asigură performanţa estetică vor face, însă, ca până şi literatura de vârf să intre într-un proces lent de perimare. Vor mai rezista o vreme câteva volume de proză evazionistă şi, nu mă îndoiesc, un număr mai mare de volume de poezie.

Dacă vom dori să nu rupem legăturile cu aceste cărţi importante, va trebui să descoperim un unghi nou de abordare, unul care să-l înlocuiască pe cel estetic. Despre modificarea de percepţie, despre nevoia de schimbare a direcţiei spre care privim, despre aducerea în prim plan a valorilor expresive am scris pe larg în Literatura sub comunism (noua versiune), unde am oferit şi soluţii.

Nu ştiu însă de ce ne mai străduim să găsim soluţii de revigorare pentru această literatură de un tip special, când întreaga literatură a lumii îşi pierde azi cititorii – deci oxigenul – sau nu-i mai poate ţine aproape.

Aici ar trebui să urmeze o frază apocaliptică despre agonia literaturii. Nu o voi pronunţa, ca să nu dau consistenţă gândului.

M: Ce ar fi de reproşat criticii literare de până în ‘89?

E.N.: Nu am prea multe de reproşat criticilor de vocaţie şi de bun simţ. Ei au activat în condiţiile polarizării favorizate de putere, cu scopul dominării spaţiului literar, fiind puşi în situaţia, de atâtea ori repetată în literatura noastră, de a alege între moral şi estetic. Mai precis, de a face slalom printre concesii mari şi mici, mărunte şi greu vizibile, de a-şi cântări reproşurile, de a subestima pe preferaţii puterii şi de a-i promova viguros pe scriitorii de atitudine, dacă produsele lor erau cât de cât plauzibile. Greu de spus dacă ar fi putut acţiona altfel şi dacă ar fi putut să-şi ţină legământul de a promova cu consecvenţă esteticul şi numai esteticul. Consecinţe regretabile au fost însă: s-au instaurat ierarhii incerte sau false şi actul salubru al criticii literare a început să fie privit cu suspiciune.

am fost uimit să constat cât de repede s-a refăcut sistemul clientelar

M: Dar criticii literare din postcomunism?

E.N.: Am fost dezamăgit de indiferenţa, de după Revoluţie, a criticilor noştri importanţi (inductori de opinie) faţă de necesitatea revizuirilor, a reanalizării diagnosticelor conjuncturale şi chiar a repunerii în discuţie a interpretărilor inerţiale ale istoriilor literare. Am sperat zadarnic ca spiritul critic să se radicalizeze. Şi am fost uimit să constat cât de repede s-a refăcut sistemul clientelar (acum guvernat şi de edituri) şi cum s-a revigorat tendinţa de polarizare a culturii şi de perpetuare a inerţiilor critice prerevoluţionare chiar de către criticii tineri.

M: Care sunt, în opinia dumneavoastră, perspectivele de creştere a vizibilităţii literaturii române în afara graniţelor naţionale?

E.N.: Întrucât am lucrat toată vara la un Catalog de prezentare a unor eseişti români (pe care editurile spaniole ar fi dispuse
să-i traducă), sunt în măsură să afirm că ICR-ul a depus în ultimii ani eforturi fără precedent de promovare a literaturii române în străinătate. A reuşit să sensibilizeze câteva case editoriale de prestigiu şi să-şi constituie un corp de traducători (nativi) fideli. Următorul pas ar fi acela de a câştiga (nu ştiu cum şi prin ce mijloace, căci nu mai dispunem de aportul fascinantelor noastre aristocrate interbelice) pe cei câţiva inductori de opinie care fac jocurile în literaturile europene. Ar mai fi însă ceva, ceva ce ţine de noroc: o întâmplare nu ştiu de ce ordin – fiindcă am pierdut şansa de a atrage atenţia, prin disidenţa română şi prin Revoluţie, asupra valorilor noastre –, o întâmplare (rea sau bună) care să ne pună într-o lumină dacă nu favorabilă, măcar interesantă. Dar care poate fi ea şi cât de răsunătoare ca să provoace o schimbare notabilă de optică, spre a nu mai fi priviţi cu scârbă şi dezgust ca astăzi în lume, graţie ştim noi cui...

M: Ce credeţi despre literatura română din ultimii 20 de ani? Cu care din perioadele anterioare aţi compara-o?

E.N.: Greu de găsit, în istoria nu prea lungă a literaturii române, o situaţie analogă. Perioada de ocupaţie germană din primul război mondial sau aceea în care a funcţionat o cenzură de război au fost prea scurte ca să creeze mentalitate. Literatura de după Revoluţie e una posttraumatică. Şi-a refăcut rapid funcţiile pierdute, ajutată de infuzia de oxigen adusă de sentimentul libertăţii regăsite. A împins sânge prin arterele atrofiate spre zonele interzise altădată (intimitatea nedivulgabilă, tematica religioasă etc.) a reînvăţat să respire în lumea concretă cu obiecte noi şi aptitudini noi. Iar acum, în chiar aceşti ani, se mişcă de voie, pregătindu-ne surprize. Iată cât de optimist închei acest interviu care, după cum bagi de seamă, dragă Nucule, se face că ignoră situaţia de fapt a literaturii lumii, cu cititorii ei cu tot.