REVISTA DE CULTURA FONDATA LA CRAIOVA, IN 1838, DE CONSTANTIN LECCA. SERIE NOUA. ANUL XIV
Primul lucru care mi-a venit în minte recitind antologia Vînt potrivit pînă la tare a fost ăsta: dacă tot s-a ajuns la o reeditare, inclusiv cu intrarea, acum, a celor doi poeți care atunci emigraseră și au fost radiați de cenzură, cu aparat critic de receptare, prefețe, postfețe și cuvinte înainte, inclusiv ale traducătorului, de ce să nu avem o antologie a celor doisprezece din întreaga lor creație lirică? Ar fi un excelent pandant la ceea ce s-a constituit, pe atunci, într-un veritabil eveniment editorial: o insulă de poeticitate apărută, nu tocmai brusc, nici brutal, în perimetrul literaturii care se scria în România anilor ‘80. Ar fi, la o adică, interesant de văzut felul în care au evoluat în poezie cei care pe atunci aveau publicată o carte-două de versuri, iar mai târziu și-au continuat cariera literară în spațiul de expresie german, cu receptarea de care au avut parte într-un alt hinterland decât cel în care au debutat. Mă gândesc că ar fi un proiect pe care Ion Bogdan Lefter, de pildă, cel care îngrijește ediția a II-a a antologiei (Ed. Tracus Arte, 2012) l-ar putea duce cu brio la bun sfârșit, date fiind relațiile lui bune cu poeții cuprinși aici, precum și legăturile cu traducători ai poeților din Vînt potrivit pînă la tare.

În ampla prefață, Ion Bogdan Lefter spune tot ce trebuie știut despre „Grupul de acțiune Banat”, despre poezie și ideologia (m-am trezit că îmi trece prin minte inclusiv termenul teologie) acestuia, cu bornele de reținut: Brecht, Lukacs, Marx, ultimul văzut ca reper indubitabil pentru autoritățile comuniste românești, însă situat de tinerii poeți (cu viclenie nostimă, azi) în gândirea critică a stângii non-comuniste. Dar atunci existau deja, cu această critică ajunsă la maturitate, Horkheimer, Habermas, Althusser, căci aceștia, iar nu Marx singur, făcuseră din filozofia bărbosului un reper pentru noile teritorii de gândire occidentală. E clar că tinerii din grup nu aveau aceste lecturi, dar ecouri trebuie să le fi parvenit cumva. Sigur, ei erau înainte de toate poeți, nu ideologi, însă erau poeți mai avansați în acest tip de gândire critică decât comilitonii lor optzeciști din Capitală (Ioan Buduca a sesizat foarte bine clivajul: verticalitatea idealului vs. orizontala explorării formelor poeziei, în cazul ultimilor) sau din alte orașe ale provinciei. Mai bine orientați, ca să zic așa, așadar mai bine situați intelectual în raport cu realitățile comunismului pur și dur al lui Nicolae Ceaușescu. În acest sens, expresia lui Dan Petrescu, discurs dictatorial, cu referire la trendul epocii, în care virtuțile stilistice sunt mai puțin importante, iar talentul nu dă neapărat tonul, este una formidabilă, căci trimite la o „mutație a gustului”, ca și la un act de revoltă mult așteptat, însă nici măcar Dan Petrescu, deși observa peste tot umbra lui Brecht, nu a văzut neajunsurile programatice ale acționiștilor germani. Bine, ce a văzut Dan Petrescu nici măcar nu a putut fi publicat în ancheta despre antologie din revista „Transilvania”: textul său era prea direct și amenințător pentru cenzură, fapt pentru care intervenția sa a fost radiată, deși apăruse, în germană, în revista „Neue Literatur”! Schizofrenie românească...

Când discută despre mutația care ar trebui să survină, însă, Richard Wagner apare, azi, absolut surprinzător de... comun, cu teoriile sale despre „delimitarea față de delimitarea care ar fi însemnat provincialism” sau despre „realismul socialist prost înțeles.” În discuția dintre tinerii autori publicată în „Universitas”, supliment al ziarului „Neue Banater Zeitung” (2 aprilie 1972), el se întreabă în ce măsură realitatea imediată influențează conținutul poeziei. Mă tem că Wagner era destul de pe linie, ca să folosim formula epocii, pentru că, mai peste tot, el răspunde dezamăgitor din, repet, perspectiva a ceea ce aveau să devină acești poeți și intelectuali: „Literatura de azi aici înseamnă și azi a merge pe limite. Această literatură trebuie să fie critică. Adevărul este întotdeauna concret, spunea Lenin...”. Ion Bogdan Lefter sugerează în prefață că Wagner cita strategic din Lenin, dar cred că nu sună foarte convingător argumentul său. Citit cu atenție, în intervențiile sale ulterioare, discursul lui Wagner este cât se poate de marxizant-clișeistic, fapt care l-a făcut mai târziu pe Paul Goma să afirme ceea ce a afirmat după ce Herta Müller a luat Nobelul: AktionsGruppe Banat era de orientare marxistă, chiar dacă Goma se referea în context la afinitățile Hertei Müller cu unii dintre membrii grupului. Noroc că Herta Müller, soția lui Wagner în epocă, a fost destul de reticentă și nu pare să fi fost contaminată de expresivitatea (in)voluntară a soțului său.

Ce să mai spui când vezi cât de formalist era Wagner și cine îi era de model pentru „lirica de idei”? La discuție iau parte, între alții, William Totok, Werner Kremm, Johann Lippett, Johann Plennert, Anton Sterbling, Anni Zollner, Gerhardt Ortinau, iar ultimul, încă elev, mi se pare cel mai de bun simț din grupul care dezbate ceea ce „noi scriem dintr-o nouă conștiință a realității”: „... ne ascundem în spatele flexibilității pozițiilor, încercând să ajungem la literatură prin limbaj...”. Atunci când Wagner, care nu poate fi redus, firește, doar la profilul de propovăduitor al realismului socialist (el critică inclusiv clișeele din țarc și cere o recalibrare a acestuia) opinează că Brecht experimentează cu mijloacele unei literaturi socialiste, de aceea e singurul reper de la care se poate porni acum și aici, Ortinau exclamă pe loc: „Dar asta este dogmatic!” Nu e dogmă, e necesitate, precizează Wagner căruia se vede că îi plăcea să dețină rolul de lider. Chiar și la discuția publicată în „Karpaten Rundschau” (22 iunie, 1973), alături de Bohn, Lippett, Kremm, Ortinau, Wichner, Bleiziffer, Wagner revine la ideile sale mai vechi: „Personal, consider că angajarea fiecărui poet este condiționată de dorința acestuia de a răspunde întrebărilor pe care le ridică viața publică a timpului său. Iar aceste răspunsuri trebuie să îl legitimeze ca marxist.” Ca să nu mai vorbim de edictul, de înțeles în contextul discuției despre anumite poeme selectate într-o antologie a tinerilor poeți bănățeni considerată de el facilă, prin care îți arvunești deja poezia în numele unui ideal de tinerețe: „Suntem hotărâți să scriem întotdeauna angajați și niciodată privat-intim.” Vorbele mari costă, se știe, iar mai târziu Wagner va scrie un vers ca acesta: „...am început din nou să vorbesc despre mine în poezii...”

În fine, nu aș fi insistat atât asupra acestei discuții, dacă dosarul explicativ nu ar da de înțeles că acești poeți au plecat de la un program comun și l-au înfăptuit după puterea și înzestrarea fiecăruia. E de la sine înțeles că fiecare scriitor are niște modele formatoare la tinerețe, după cum este de înțeles că în epocă scriitorii tineri germani mizau pe Brecht sau pe Marx cumva contra curentului oficial, o replică subtilă dată ideologiei național-comuniste de la București. Poate prea subtilă. În rest, rămâne poezia sau speranța, ca să-l cităm pe Franz Hodjak: „e ultimul lucru pe care-l pierdem.” Toți poeții cuprinși în această a doua ediție, inclusiv cei care au lipsit atunci (Klaus Hensel și Werner Söllner) au ceva de spus, încă, la 31 de ani de la apariția antologiei. Preferații mei sunt Franz Hodjak („aveam șapte ani când am înțeles cât e de greu să fii neamț... ”), Johann Lippet („am strigat.../ că vreau în România/ un nume pe care nu-l știam decât/de câteva săptămâni”), Richard Wagner („să trebuiască tot din cuvinte să dai relații despre alte cuvinte”), Rolf Bossert („și poeziile nepublicate pot modifica realitatea care le generează”), Klaus Hensel („Sergiu Nicolaescu schimbă o privire cu Al. Capone”), însă desigur au și ceilalți ceva de spus. Selecția, în cazul unora, mi se pare insuficientă pentru a-mi putea forma o părere despre ce fel de poeți erau ei pe atunci. De aceea aș fi dorit ceea ce am spus în debutul acestui articol: o antologie a 30 de ani de poezie după momentul 1982. Cine se încumetă să o facă? Un neamț, firește.
cât e de greu să fii neamț
Nicolae COANDE
Nr. 3 / 2013
Cuprins
  AVANTEXT
  Constantin M. POPA:
o seară cu
  Joe Bonamassa
  MIȘCAREA IDEILOR
 
Ion Bogdan LEFETER: "era evident
  Vântul potrivit... trebuie reeditat" –
  Interviu realizat de Cosmin Dragoste
  Anton STERBLING: câteva observații
  subiective despre Aktionsgruppe
  Simona POPESCU: poetry against
  the machine (fragmente)
  Virgil MIHAIU: mărturii din anii când
  lucram la "Echinox"
  Nicolae COANDE: cât e de greu să
  fii neamț
  CRONICA LITERARĂ
  Gabriel NEDELEA: punți
  transdisciplinare între știință și artă
  AIUS LA GAUDEAMUS
 
Petrișor MILITARU: Ion Caraion
  Revolutions
  Silviu GONGONEA: configurări ale
  prozei românești contemporane
  Gabriela GHEORGHIȘOR: figura
  spiritului creator
  Ion MUNTEANU: George Popescu,
  arheolog al gândirii secolului XX
  Daniela MICU: povestea căutătorului
  predestinat
  Luiza MITU: memorii afective ale
  avangardei
  Maria DINU: Sandokan și lumea
  copilăriei
  Florin COLONAȘ: "vreau s-o fac
  patriotică, Ghiță!"
  BELETRISTICĂ
 
Mădălina NICA: Poeme: Cu Oleg și
  Sașa
  ARTE
  Gheorghe FABIAN: dirijorul "face"
  orchestra
  Gheroghe FABIAN: balet -
  pantomimă
   Todor VALOV: "păpușa este
  legătura dintre om și Dumnezeu"
  Magda BUCE-RĂDUȚ: Salonul
  Municipal Craiova 2013
  Cătălin GHIȚĂ: comunismul
  românesc: viața ca pedeapsă
  Emmanuel GARNIER: Angélica
  Liddell și "pornografia sufletului"
  Liviu PRUNARU: ne mai trebuie
  câteva generații să învățăm să fim
  onești și serioși – Interviu realizat de
  Nicolae Marinescu
  LECTURI
 
Mihai GHIȚULESCU: comunismul
  românesc: viața ca pedeapsă
  Mélusine nr. XXXIII:
 
autoprezentarea feminină
  Gheorghe DINICĂ: rondelul în prim
  plan
  Ștefan VLĂDUȚESCU: Oltenia lui
  Marin Sorescu, a lui Constantin
  Pădureanu și a noastră
  Rxona ROȘCA: Ager Kult
  http://www.agerkult.ro/
  SERPENTINE
 
Adrian MICHIDUȚĂ: interferențe
  medico-filosofice în opera dr.
  Alexandru  Olaru
UNIVERSALIA
 
Ulrike Almut SANDIG: 7 poeme
  OCHEANUl ÎNTORS