paleologu112

Theodor Paleologu este unul dintre puţinii politicieni români care beneficiază de pregătire şi de experienţă academică în sfera ştiinţelor politice. După încheierea studiilor la École Normale Supérieure, Université Paris I Sorbonne, École des Hautes Études en Sciences Sociales şi Universitatea din Munchen, a desfăşurat o carieră universitară Boston College, Colegiul European de Arte Liberale (Berlin), Harvard şi Deep Spring College. În 2005, a devenit ambasador al României în Danemarca şi Islanda, iar în 2008 a renunţat la diplomaţie, fiind ales deputat. În perioada decembrie 2008 - decembrie 2009, a fost Ministru al Culturii şi Cultelor. Este autorul volumelor Sous l’oeil du Grand Inquisiteur: Carl Schmitt et l’héritage de la théologie politique (Paris, Cerf, 2004), De la Karl Marx la stenograme: Cronica anului politic 2004 (Curtea Veche, 2005), Era supărăcioşilor (Curtea Veche, 2009). Prezent la Colocviile Mozaicul, în data de 29 octombrie, Theodor Paleologu a binevoit să ne răspundă la câteva întrebări.

Mihai Ghiţulescu: Stimate domnule Paleologu, începuseţi o carieră academică promiţătoare. De ce a trebuit să vă lansaţi în diplomaţie şi, ulterior, în politică?

Toader Paleologu: Din ambiţie. E foarte mult. E o pasiune puternică.

M.G.: A contribuit cumva şi modelul tatălui dumneavoastră?

T.P.: Da. Numai că, din punct de vedere al carierei diplomatice şi politice, l-am lăsat în urmă, dacă e să ne gândim la poziţiile de putere, la faptul că am fost ambasador mai multă vreme... Dar nu e vorba de niciun fel de competiţie. Dincolo de tata, există o serie întreagă de alţi oameni care au făcut politică. În fiecare generaţie, de mult timp în urmă, aproape toţi bărbaţii din familie au făcut politică. Sigur, modelul patern e important, dar dincolo de el sunt bunicul, străbunicul, unchiul Mârzescu1 , sunt mulţi.

M.G.: Există planuri intelectuale pe care a trebuit să le abandonaţi sau măcar să le amânaţi din cauza politicii?

T.P.: Da, evident. Şi sigur că regret. Aveam, de exemplu, în lucru un proiect de cercetare despre curentul numit Renouveau catholique, din Franţa, de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Sigur că e un regret legat de proiectul respectiv, dar, pe de altă parte, aduce şi o îmbogăţire din punct de vedere al cunoaşterii. Acum, cred că pot vorbi realmente în cunoştinţă de cauză despre chestiuni de teorie politică. Şi acesta e unul dintre domeniile de preocupare cu adevărat importante pentru mine.

M.G.: V-a ajutat faptul că aţi studiat politica înainte de o a practica? Vedeţi lucrurile altfel decât ceilalţi politicieni?

T.P.: Nu ştiu, nu vreau să vorbesc despre alţii, mai cu seamă să mă pun pe mine într-o poziţie favorabilă. Nu îmi stă în fire aşa ceva. Sigur că te ajută să înţelegi politicul în general, dar nu te ajută neapărat să câştigi alegeri, să relaţionezi cu presa sau cu alegătorii. Astea sunt chestiuni care nu ţin neapărat de teza despre Carl Schmitt2 şi teologia politică sau de studii despre chestiuni de ordin teoretic.

Am avut povara pe care mi-am dorit-o

M.G.: La un moment dat, când eraţi ministru, aţi vorbit despre calitatea oficială ca despre o povară? Nu e aici o formă de alint pe care o întâlnim la mulţi intelectuali implicaţi în politică?

T.P.: Nu, nu… Eu nu am niciun fel de alint. Unii o să vă spună că au acceptat să fie miniştri sacrificându-se. Asta e o mare prostie. Nu. Eu am vrut să fiu ministru şi am fost ministru şi ambiţia este cea care mă determină, atât sub forma dorinţei de putere, cât şi sub forma dorinţei de glorie. Astea sunt motivaţiile pe care nu ezit să le recunosc. Iar după mine, virtutea politică este ambiţia bine direcţionată sau direcţionată în serviciul public. Asta este definţia virtuţii, în sfera politică, din punctul meu de vedere. Deci în niciun caz nu voi spune că a fost o povară, în sensul de sacrificiu. Nu. Am avut povara pe care mi-am dorit-o. Şi pe care doresc să o iau din nou asupra mea cu încă şi mai mult succes decât prima dată. Chiar aş cita, în contextul ăsta, o vorbă a lui Edgar Faure3 , marele om politic francez, ministru de nu ştiu câte ori, prim-ministru, preşedinte al Adunării Naţionale, care spunea: „Quand je ne suis pas ministre, je m’emmerde”. E o formulă care m-a amuzat foarte mult şi care aş putea utiliza-o şi eu. Însă e, fără îndoială, o povară, pentru că e un context foarte limitant, din punct de vedere administrativ şi politic. În România, ca să faci ceva trebuie să depui eforturi colosale. Se pot face multe şi chiar am realizări de care sunt foarte mândru. Dar consumul de energie pentru a face ceva este disproporţionat de mare. E ca o ţeavă de apă care nu e izolată termic: pleacă apa la 90 de grade şi ajunge la 20 de grade pentru că se pierde căldura pe parcurs. La fel este şi consumul energetic fabulos, dacă vrei să faci ceva, dacă chiar îţi pui în minte şi dacă îţi pasă cu adevărat de domeniul pe care îl păstoreşti. Ineficienţa administrativă e foarte mare.

M.G.: Apariţiile dumneavostră publice din ultima vreme au stârnit ilaritate. V-aţi dorit acest lucru? Vă bucură?

T.P.: Da. Evident că da. Când faci o glumă, îţi pare bine că lumea se prinde că e o glumă. E dezolant când ai de-a face cu jurnalişti tâmpiţi, care, atunci când faci o glumă, nu se prind. Chiar şi de 1 aprilie se întâmplă să nu se prindă.

M.G.: Tatăl dumneavoastră şi-a recunoscut, la un moment dat, „culpa de imbecilitate”, ba chiar recidiva. În cariera dumneavoastră politică, aveţi ceva de recunoscut?

T.P.: În forma asta, nu. Erori, fără îndoială, da. În sensul că am avut încredere în oameni care nu meritau această încredere sau, dimpotrivă, n-am avut încredere în oameni în care aş fi putut să am. Sau că nu am anticipat nişte lucruri, pe care, e adevărat, nici nu prea aveam cum să le anticipez. Sunt, într-adevăr, lucruri pe care aş fi putut să le fac mai bine, dacă aş fi avut experienţa pe care o am acum. Cunosc mult mai bine partidul din care fac parte, cunosc mai bine jurnaliştii cu care am
de-a face şi poate că nu aş fi la fel de mefient cu unii, cum am fost atunci. Dar imbecilităţi, în calitate de ministru, nu.

Uneori m-am gândit să fac politică în Franţa

M.G.: Ce parcurs credeţi că aţi fi avut dacă aţi fi trăit întreaga perioadă pe care a trăit-o tatăl dumneavoastră?

T.P.: Cred că aş fi încercat să plec din România în ’44, ca să scap de închisoare, bineînţeles. Deşi tatăl meu spunea că închisoarea l-a înţelepţit, că a învăţat multe lucruri, totuşi aş fi încercat să plec din ţară în ’44, ’45, ’46, pentru a nu ajunge unde a ajuns el.

M.G.: Şi aţi fi ales acelaşi gen de carieră?

T.P.: Universitară. Şi aş fi făcut o carieră universitară respectabilă. Iar perioada respectivă era mai favorabilă carierelor universitare decât acum, în toată lumea. Există un anumit declin, din anumite puncte de vedere, al lumii universitare occidentale. În Germania, în Franţa, erau mult mai multe posturi în anii ’50-’60 decât acum.

M.G.: Dar politică aţi fi putut face în altă ţară?

T.P.: În Franţa, poate că da. Poate că aş fi făcut politică de dreapta. S-ar putea. Nu exclud acest lucru, după cum uneori
m-am gândit să fac politică în Franţa. Şi uneori mă bate gândul şi acum. Pentru că sunt mai puţin deplasat în mediul politic franţuzesc decât în mediul politic românesc. Pe de altă parte, speranţele mele de succes în politică se bazează tocmai pe inadecvare. Adică din acest neajuns încerc să fac un avantaj.

Interviu realizat de Mihai Ghiţulescu

1 Gheorghe Gh. Mârzescu (1876-1926) – politician liberal, de mai multe ori ministru (agricultură, interne, justiţie ş.a.) în perioada 1916-1926.

2 Carl Schmitt (1888-1985 – jurist şi gânditor politic german, autor printre altele al lucrării clasice Teologie politică (1922).

3 Edgar Faure (1908-1988) – politician socialist francez, de mai multe ori ministru în perioada 1949-1973, de două ori prim-ministru în 1952 şi 1955-1956 şi preşedinte al Adunării Naţionale între 1973 şi 1978; autor a numeroase volume de istorie, filosofie politică, literatură şi memorialistică.