poezie112

Saul Williams (n.1972)

Copiii nopţii

Iar de pe porţile soarelui ies copile în rochii de foc
cu părul împletit în cozi de fum care le cresc din scalpul cu cratere de lună.
Seminţele sclipitoare ale unei grădini nocturne ce vor înflori în luni pline
indiferent de soare,
Învăluie noaptea în cele şapte nume ale vântului prin poveştile strămoşilor

purtaţi de vânt.
Cine va fi tatăl acestor mame ale luminii?
Iar de mine ce se va alege?
Copiii Nopţii.

Doar câţiva vor înstela cerul.
Doar cei ce cred în moarte vor muri.
Iar taţii trebuie să împodobească aripile femeilor.
Căci masele neîmpodobite se leagănă ridicol,
cărând cruci la morminte umplute cu falange
Viitorul vinde linişte prin pântece traversate de râuri de sânge
care se unduiesc în enigme despre vite şi linguri şi naştere, luni, pământuri şi sori
centraţi la amiază.

Ea îşi îngroapă ouăle în pământ
şi îşi sădeşte tălpile în cer.
Pământul însămânţează circul de morcovi şi clovni,
Iar menestrelii ne arată dorinţele.
Şi aici stau eu
bufonul de la curtea infinitului
cu pumnii ca ai unui fetus strânşi pentru revoluţie
dar mâinile deschise nasc umilinţă.
Care este acum densitatea unei planete fără ego?
Coloana mea trebuie să fie aliniată pentru a naşte aripi?
Dar orbita mea face un curcubeu peste inelele lui Saturn.
Iar acum sunt un peşte numit tată
Suflând sânge şi cântece de leagăn lichide în coloana vertebrală a timpului să liniştesc
înfrângerea sistemului nervos.
La poalele râului copiii sunt adunaţi sau mai degrabă îngropaţi în acea
groapa comună a nopţii
Ei sunt seminţele luminii plantate în cer
dar noaptea şi cerurile sunt neînsemnate pentru în ochii lor nepământeni
Ei sunt copiii noştri ce joacă şah pe spatele arse de soare ale ţestoaselor cu un singur ochi.
Copiii închipuirii
Cu amintiri ale mileniului de mâine.

Ben Lerner (n.1979)

[Cerul povesteşte zăpadă]

Cerul povesteşte zăpadă. Eu îmi povestesc numele în zăpadă.
Zăpadă aranjată în paragrafe. Zăpadă întunecată. Geno-zăpadă
şi feno-zăpadă. Capsez zăpada de pământ.

În angelologia medievală, există nouă ordine ale zăpezii.
Răzbunare a zăpezii sub formă de zăpadă.
Zăpadă invidioasă. Omni-zăpadă. Jertfă de zăpadă.

Îţi aminteşti că iarna aceea a nins?
Erau corpuri peste tot. Obeze, cu nas de morcov.
Zăpadă din semne hexagonale translucide. Meta-zăpadă.

Nisip înlocuit cu zăpadă. Hârtie de zăpadă.
O fereastră de zăpadă deschisă înspre zăpadă.
Zăpadă înlocuită cu somn.

Moş Ene pe la gene. Obez, cu nas de morcov. Mici svastice
de zăpadă. Zăpada nepublicată a lui Vallejo.
Zăpadă adevărată pe scenă. Sânge fals în zăpadă.

Jorie Graham (n.1950)

Minte

Uvertura lentă a ploii,
fiecare picătură ce se sparge
fără a intra în
următoarea, descrie
mintea neîndurătoare,
sincopată. Ca
păsările cântătoare
care îşi imaginează că aripile
le sunt inimă, şi rândunelele
care cred că orizontul
e o linie pe care o ridică
şi o coboară. Pentru ce
se aruncă? Plopii,
mergând înainte ori înapoi,
îşi pierd statura
egal, şi, totuşi, rămân pe loc,
făcând planuri
să devină
imaginari. Oraşul
ademeneşte mintea pe străzi,
iar străzile o obligă
din intersecţiile
unde puţinul
nu-i al nimănui. Asta
se trimite prin toate
toate colturile nemişcate
ale lumii, miza
gravităţii în lucruri, frunzele,
lipite de fereastra
umedă a pământului
de noiembrie, rămân nepoftite
până când se transformă, piese
ale unui puzzle de nerezolvat
până când marginile cedează
şi se înmoaie. Vedem
atunci cum desenul se limpezeşte,
mintea pătrunde în pământ
mai uşor în bucăţi,
şi mai bogată.

Erica Jong (n.1942)

Fum

Fum, toate sunt fum
în gâtlejul eternităţii...
Timp de secole, aerul a fost plin de vrăjitoare
Ce şuierau până la coşuri
pe măturile lor cu ţepi
flecărind sau cântând mai dulce decât Circe,
zburând peste acoperişuri
binecuvântând sau blestemând
semenii lor.

Le-am surghiunit şi ars
făcându-le fum în gâtul lui dumnezeu;
ne-am declarat
„luminaţi”
„Vremea întunecată a ororilor a trecut.”
îmi spunea mama în 1952,
la şapte ani după ce semenii noştri
s-au ridicat în trâmbe de fum.
lăsând în urmă câţiva dinţi şi o mână de oase.

Fumul se răsuceşte şi ne face semn.
E albastru şi de culoarea lavandei
şi verde ca lumea din adâncuri.
Ne va lua şi pe noi.

O, să nu plecăm orbeşte
agăţându-ne de goliciunea noastră.
Ci să plecăm ca vrăjitoarele trase înspre ceruri
de suflarea puternică a Zeiţei
şi fluierând, fluierând, fluierând
pe măturile noastre frumoase.

Escaladându-te

Aş vrea să înţeleg lucrul abrupt
ce urcă scări prin gâtul tău.
Eu nu te pot descifra.
Oriunde privesc, tu eşti acolo –
un reper vast, un vulcan
ce împunge norii cu al său vârf
Gulliver întins peste Lilliput.

Urc în ochii tăi, privind.
Pupilele sunt un decor vopsit în negru.
Pot fi trase în jos ca nişte draperii.
Aprind o lumină în irisul tău.
Creierul îţi ticăie ca o bombă.

În felul tău dezinvolt, batjocoritor,
m-ai invitat la pieptul tău.
Înăuntru: obscuritatea ce-ţi e inimă.
Ar trebui să intru cu o torţă
sau poate cu sticle de apă caldă
şi s-o dezgheţ cu mâna mea
ca pe un frigider vechi.
Se va cutremura şi va suspina
(congelatorul insomniacului)

O, dar între noi nu e deloc iubire
Tu eşti muntele, eu te escaladez.
Dacă eu cad, nu vei fi numai tu de vină
dar poate ani vei aştepta
până la următoarea expediţie.

W. S. Merwin (n.1927)

Cerşetori şi regi

Seara,
toate orele ce n-au fost folosite
sunt golite
şi cerşetorii aşteaptă să le adune
să le deschidă
să găsească soarele din fiecare
şi să îl înveţe numele cerşetorului
şi să-i cânte. Este târziu
în noapte.

dar fiecare dintre noi
are regatul lui de dureri
şi nu le-a găsit încă pe toate
şi navighează în căutarea lor zi şi noapte
infailibil necontestat neobosit
şi timpul său
ca un deget într-o lume fără mâini.

Paul Hoover (n.1976)

Moara

Aceasta este seara când o pasăre îşi face cuib într-o pălărie
lăsată în stradă de un bărbat zburător
un bărbat din lumi şi căldură, din pergament şi ceaţă
şi sculpturi ce pândesc când nu te uiţi, aceasta este seara.

Aceasta este clipa când traficul trece după cum l-am învăţat,
aşa cum am învăţat drumul, aceasta este clipa.

Acesta este locul unde a fost inventată zăpada.
Acesta este oraşul peste care cade, format din trei case
cu lumini de plastic în prag, un bărbat ce-şi atinge femeia
iar ei îi place să fie atinsă - oricât de cald, mereu zăpadă -
şi mana ce învârte lumea, acesta este locul.

Aceasta este viaţa care mă ţine treaz noaptea,
distanţele şi pielea ei, şi acesta este timpul cu un picior prins într-o crăpătură
incapabil să se mişte şi, totuşi, trecător, aceasta este viaţa.

Aceasta este ora la care crima s-a comis ;
acesta este întâia cauză ce priveşte. Acesta este râul care se îneacă
şi o umbră murdară ce-şi spală mâinile, aceasta este ora.

Acesta este peştele cel mic mâncându-l pe cel mare. Acesta este bărbatul
ce locuieşte lângă calea ferată; acesta este trenul care trece.

Aceasta este moara unde grâul a fost măcinat, acesta este grâul
Neterminat, iar acesta este albia secată a râului
care învârtea roata, aceasta este moara absenţei.

John Koethe (n.1945)

Limpezire parţială

Abia peste o săptămână
Mă reîntorsesem în mine
Dar acolo unde o perspectivă uşoară a lucrurilor
Se întindea odată sub un cer albastru primitor
Erau tonuri amorţite ale minţii, gânduri strânse ca nişte pumni mici
Şi silabe ce luptau să-şi elibereze înţelesul în imaginaţia mea.
Am încercat să plec din mine
Dar era ca pătrunderea într-un labirint:
Clădirile de peste stradă arătau la fel
Dar păreau micşorate,
Dense şi mai apropiate decât aş fi crezut vreodată,
De parcă le-aş fi zărit doar dintr-un vis.
De ce ar trebui să fie important să vedem lucrurile aşa cum sunt
de fapt?
Sensul vieţii, cum este viaţa – nu asta
Încercăm cu atâta îndârjire să spunem?
Şi fie că trăim între ele
Oglindindu-ne ca prin farmec, sau existând doar ca reflectări
A tot ceea ce nu este al nostru, cu toţii îl simţim
Şi am vrea să dureze pentru totdeauna.

(traducere din limba engleză: Roxana Roşca)