Avantext

lui Eugen Negrici

Prin fumul negru al lumânărilor,
el, umilul zugrav de la biserica Sf. Mina,
el, care ascultase topirea în cântec
a vorbelor lui Vasilache,
dus la groapa uitării în prapurii oştirii,
el, dăruit cu ochii întunericului ce îl poartă
peste povârnişurile de cenuşă ale raiului,
citeşte misterioasa carte
a lepădării de lume.

Cu sufletul flămând atinge aripa bolnavă
a arhanghelului Mihail,
se strecoară apoi în firida unde
Sfântul Anton şi-a pierdut
cei doi nasturi de la anteriu,
urmărit de cocoşul pescarului de oameni
care trâmbiţează răguşit ceasul căinţei.

Pune o curea nouă
traistei purtate de fiul lui Tobias
pe calea deportării babiloniene,
cu apa lacrimilor spală cămaşa Sfintei Marii
şi, sub clopotul mistic,
adună în ramificaţiile gândului,
alături de suliţa boantă a sauroctonului,
duhorile servitoarei folosite de Caiafa
ca solie agonică.

Lumânările abia mai resping colţurile beznei,
dar, de pe treptele pâlpâirii, măgarul lui Avesalom,
cu urechile pline de scamele împărăţiei,
îşi revendică vehement
potcoave născute din vid.

Umilul zugrav ştie că a sosit
clipa urnirii scripeţilor expresivităţii:
îşi pregăteşte cu evlavie pensulele,
răstoarnă molozul arhetipal,
despică decis „cuibul binelui”
de unde apucă alte pene pentru coada apocalipsei,
şi un deget pentru mâna tâlharului
sfâşiat de tentaţia dezlegării
de pe crucea veşniciei.

Oglinda restauratorului
păstrează doar trei culori:
albul destinat bărbii Sfântului Nicolae,
verdele pentru coada balaurului,
roşul, de pus în obrazul slujnicei.

Obosit,
captiv în lava memoriei suprafireşti,
cere, în cele din urmă,
celuilalt tărâm,
cu glas stins,
asemeni lumânărilor moarte,
puţină smoală pentru Arca lui Noe.

Stors de spaimă,
îşi ridică privirea şi constată că
înaltul a ruginit,
acoperit de zaţul altarelor.
Zugravului îi curge prin vene poezia
şi simte ca o poruncă din viitor:
„cerul nu se cuvine a fi cârpit”!
aşa că îl reînnoieşte,
adăugându-i două stele (pentru orice eventualitate):
a sa şi a lui Vasilache.

Mulţumit,
ascute unghiile
de la mâna stângă a lui Lucifer,
controversatul scrijelitor de versuri.

Din off răzbate vocea teoreticianului:
„Înroşeşte, rogu-te, şi focul din iad –
în orice fragilă cosmogonie
trebuie să existe un echilibru”.