Avantext

REVISTA DE CULTURA FONDATA LA CRAIOVA, IN 1838, DE CONSTANTIN LECCA. SERIE NOUA. ANUL XIV

Fluctuaţiile pieţei editoriale dezvăluie, dincolo de abundenţa titlurilor, un soi de alexandrinism, de oboseală imaginativă, prin practicarea preţiozităţilor fade şi a mediocrităţii inflaţioniste, chiar în domenii presupuse a hrăni elevaţia. Desigur, au existat dintotdeauna, în sfera, să zicem, a istoriografiei ori a antropologiei, studii anoste, lipsite de stil, înecate în mâlul demonstraţiilor specioase, sau lucrări de popularizare/vulgarizare mizând pe apetitul pentru senzaţional al unui public inocent supus asaltului tabloidizării. Se pare, însă, că un principiu foarte activ astăzi, al succesului imediat, organizează şi controlează destinul cel puţin ciudat al unor cărţi de felul celor semnate de Phil Mason. Cum George Washington a jecmănit naţiunea, Hemoroizii lui Napoleon, Testiculele Ioanei d’Arc pun în pagină anecdote umoristice, supralicitează incidente minore din mica istorie cu prezumtive consecinţe grave, acreditează ipoteze privitoare la maladii ce ar fi afectat o serie de personalităţi influenţându-le acţiunile. Iată, un titlu atât de extravagant polemic precum Les Testicules de Jeanne d’Arc explică eroismul printr-o patologie rară (v. Robert Greenblatt: „sindromul feminizării testiculare”).

Dacă scrierile lui Phil Mason stârnesc, în cel mai bun caz, amuzamentul, recenta carte aparţinând sociologului Jean-Claude Kaufmann, Le sac. Un petit monde d’amour (Ed. JCLattes, 2011), în ciuda fluenţei speculative, cade, iremediabil, în banalitate. Specialist în problematica identităţii şi a vieţii cotidiene, J-C Kaufmann porneşte în investigarea „secretelor poşetei” de la aserţiunea, nu chiar măgulitoare pentru sexul frumos, potrivit căreia „le sac est a la femme ce que la coquille est a l’escargot”. „Cochilia melcului” ascunde, dar aceasta nu este o descoperire de ultimă oră, „fragmente de existenţă”, vibraţia vieţii semnalizate de obiecte dintre cele mai diverse: agende, chei, ochelari, monede, şerveţele de hârtie, pastile de aspirină, bomboane de mentă etc. Arheologul poşetei (pe urmele lui Kelley Styring) reconstituie un univers simbolic, constatând, în zilele noastre, stereotipizarea, prin branşarea la urbanitate (permis de conducere, cărţi de credit, celular) şi, în cazul bărbaţilor, impersonalizarea conţinutului.

Ca „trofeu identitar”, cercetarea indiscretă a poşetei (geantă, sacoşă, pungă, taşcă) stimulează imaginaţia, oferă (ca, de altfel, în proza fără personaje a lui Macedonski) date revelatoare despre proprietarul ei. Ceea ce îi scapă autorului francez este o posibilă relaţie interactivă, a cărei sugestie o găsim, spre pildă, într-o poveste despre fericire a lui Andrei Codrescu, numită „Parfum”: „Apoi eu cad pe sacoşa ei, deşirând-o în graba mea de a găsi obiectele rituale ale vieţii (s.n.) sale. Oglinda, ah! Mânjită de resturi de cocaină, cristalele minuscule reflectă lăcomia de pe chipul meu. Un ruj negru fără capac se uită la mine cu sugestia lui implicită de ulei şi blană închisă la culoare... Îmi colorez buzele cu el, aproape muşcându-l, apoi de-a dreptul muşcând din el din ce în ce mai adânc... Fundul cutiei de unde mi s-a strecurat în gură era făcut din aur cu încrustaţii. Aztecii cei goi i-au învins pe conchistadori la Uxmal. Cerul brăzdat cu aur de deasupra bătăliei era un model repetat de agrafe pe jumătate deschise, milioane de folii de aur căzând peste luptători într-o reţea abia perceptibilă, un logos ce se făcea nevăzut încetul cu încetul...” (trad. Rodica Grigore). Abia atunci, prin asumarea unui anumit echivoc, prin captarea logosului inefabil, nu te mai poţi îndoi că „mon sac, c’est moi”.

Altfel, demersuri asemeni celor amintite în însemnările de mai sus rămân în zone apropiate manifestelor avangardiste: „Démystifions l’Histoire!”.

precaritatea secretelor

Constantin M. POPA