Avantext

Când, în toamna anului 1966, am păşit, în ambientul abia înfiripat al noii alma mater craiovene, cu un entuziasm întru nimic cenzurat, un singur nume ni se oferea, mie şi celor şaizeci şi cinci de câştigători ai unui examen de admitere riguros şi extrem de exigent (Ou sont les neiges d’antan?), drept garanţie a unui parcurs universitar promiţător în raport cu celelalte centre din ţară verificate prin tradiţie şi renume: criticul şi istoricul literar Al. Piru. De altfel, „împrumutat” filologiei bucureştene căreia a continuat să-i livreze lecţiile sale de istorie literară veche şi premodernă, proaspătul decan al literelor din Bănie avea să impună, nu o dată cu un gust cvasi-subversiv, un statut normal – şi firesc – procesului academic abia instituţionalizat împotriva unei opoziţii cvasi-generalizate, mergând de la inerţialele „cadre” moştenite de la institutul (pedagogic) de trei ani până la sinecuriştii locali „de partid şi de stat”.

Curând, printre tinerii dascăli ce-şi verificaseră deja ucenicia în pauperele amfiteatre ale „Sorbonicăi” craiovene, figura cea mai eclatantă pe care fragilul nostru spirit în căutare de tutele solide a reperat-o cu aviditatea unui frate mai mic marcat nu de puţine şovăieli s-a dovedit a fi – şi a rămâne – aceea a lui Eugen Negrici. Prezenţa – şi vecinătatea – sa, tutelară pentru cine, aidoma subsemnatului, îşi testa, nu în clandestinitate ci public şi cu intempestivitatea vârstei, probabila vocaţie poetică, devenea cumva imperativă: măsura unei platoşe, pe de o parte, contra insuficienţelor agresive ale celor rămaşi, în materie de patrimoniu literar, pe versantul prolet-cultului, şi de „sabie”, id est temeritate, pe de altă parte, în avansul sinuos spre o normalitate (culturală) pe care, chinuit, o deschidea abia înmuguritul „dezgheţ”.

*

S-au scurs, iată, patruzeci şi cinci de ani din acea toamnă: o epocă, s-ar spune, echivalând cu exact cota regimului însuşi în care generaţia mea se născuse şi cu ale cărui provocări acoperind o spirală poliformă, de la nivelul ontic, aşa-zicând cu impact antropologic, la cel axiologic, verificat nu doar în câmp cultural ci la toate palierele socio-vitale, urma să se confrunte. Ce determinare anume mă (ne) anima atunci spre actul de „subordonare” voluntară – ba chiar uneori voluptuoasă – la vigilenţa protectoare, nu „paternală”, mai curând „fraternală”, a tânărului asistent universitar de atunci? Chemând în cauză o memorie care, slăbită în multe alte zone, mi se confirmă vie şi surprinzător de proaspătă pentru acei ani şi acele întâmplări, fisiognomia, vorba negruzzilor de mai an, lui Eugen Negrici în bivalenta ei dimensiune, fizică şi intelectuală, se resuscită aproape neschimbată: bărbat „mare la stat”, cu vorbele cronicarului, captând, cu sau fără voie, interesul colegelor mele ieşite, ele însele, aproape complet dezinhibate în aerul ceva mai răcoros al unei lumi (autohtone) în fază de dezgheţ, şi, mai ales, un tânăr literat posesor al unui set de criterii evaluatoare care, în praxisul comunicaţional, eclata, impunător, ba adesea şi „punitiv” în raport cu inadvertenţele infantile ale învăţăceilor nedeprinşi cu drumul marcat de dificultăţile facerii de sine.

În ambianţa catedrală, discursul lui Eugen Negrici impune prin preeminenţa analiticului, împinsă, în dispreţul oricărei ispite retorice altminteri în vogă funambulescă pe atunci ca şi acum, până la actul, deseori cu gust impudic, al „decapitării”: „tăierea de capete” era, dacă memoria nu mă înşală, o figură de stil ce începea să treacă din modă în instrumentarul metaliterar abilitat de noile metode în vogă de extracţie structuralist-semiotică. Pentru cine, ca subsemnatul, se alimentase, oarecum pre-matur, din geografia poeziei aşa-zicând „tari” a primei jumătăţi a veacului, românească şi nu numai, dar într-o neasumată devălmăşie şi, în consecinţă, însoţită de o pedagogie primară în punctul de percepţie şi de promovare, judecăţile tranşate apodictic ale lui Eugen Negrici propuneau, nu doar un alt mod de percepţie a literarului, ci deschiderea spre o abordare sistemică, asumând, în actul decompoziţional, însăşi judecata axiologică pasată astfel destinatarului. În această/acea modalitate de convieţuire interpretativă cu textul literar, oricare va fi fost acela, de la pagina (de-sacralizată metaliterar) a lui Antim la anunţul de mică publicitate din debila presă comunistă, se delinează, în opinia mea, instrumentarul teoretic, cu profil „patrimonial”, ce va însoţi, egal dar şi cu necesare adaptări adjuvante, aventura literar-spirituală a lui Eugen Negrici.

Oricât de paradoxal ar părea, Eugen Negrici n-avea (nu are?!) aproape nimic din figura morganatică a universitarului de lungă tradiţie, occidentală şi mai ales românească, pe linia, spre a ne opri la spaţiul autohton, începută de Maiorescu, trecând prin Iorga şi Nae Ionescu şi sfârşind cu Călinescu. I s-ar fi potrivit mai curând – însă în limite facilitate de conjuncturi aşa s-a şi întâmplat – acea figură mai aproape de analitiza psihanalitică, junghiano-hilmaniană, în care textul, literar şi cel indus involuntar spre expresivitate, substituie sufletul supus investigaţiei curative: mediul în care l-am cunoscut şi urmărit mi s-a părut mereu mai afin şcolii americane de laborator sau, cel mult, ofertei seminariale barthesiene.

De altfel, operaţia sugerată de sintagma „tăierii de capete”, respectiv, într-o traducere fragilă, a destructurării liminare a textului spre a contempla, în toată nuditatea, osatura „vinovată” de toate suprapunerile semantice auctoriale, poate identifica şi vectorul operaţional esenţial al fiecăreia din cărţile sale. Şi totul dincolo de particularităţile fiecărui demers, căci dacă, în primele două studii, cele consacrate istoriografiei noastre medievale, prevalează actul de substituire, prin re-omologare a palierelor literarităţii, în Sistematica poeziei şi, îndeosebi, prin Introducerea în poezia contemporană, actul disolutiv consistă într-un proces eminamente descriptiv, de cartografiere, în baza unei „gramatici”, în sensul strict etimologic, elementare verificabile, în faza percepţiei, şi prin rolul ce i se alocă eului creator în confruntarea cu realul. Cine caută, inabil, în aceste studii de maturitate judecăţi de valoare în perspectiva validării ori invalidării unuia sau altuia dintre parcursurile poeziei româneşti se va afla într-o vinovată eroare; stau mărturie în acest sens, înainte de toate, unele reacţii, mai mult ori mai puţin disimulate public, ale unor autori de opere poetice „analizate”, dezarmaţi, cel puţin, în absenţa, în acele demersuri, a unor (aşteptate!) evaluări aclimatizate îndeosebi în (proasta) tradiţie a criticii impresioniste; aidoma, un alt argument l-ar constitui improprietatea aceloraşi studii de a fi utilizate, cel puţin precum ştiutele cărţi ale unui Adrian Marino, ca adjuvante didactice.

Nu voi continua eu însumi, aici şi acum, un exerciţiu – altfel necesar, iar, în dreptul propriului meu destin literar cât va să fie, şi obligatoriu – de evaluare a dimensiunii spirituale producătoare de sens a lui Eugen Negrici şi a operei sale: aniversar, cum e, momentul nu scapă, observ, de un influx al nostalgiei, căruia vecinătatea senectuţii nu-i poate sustrage cu totul acel gust amar-dulce prin care, ireparabil (şi horaţian), timpul fuge uitând în noi resturile învălmăşite ale trecerii (pe nesimţite?) pe drumul vieţii.

Flancat de o vocaţie teoretică institutoare de idei, nu numai novatoare, ci şi nelipsită de o bună doză provocatoare, constant în căutarea unui unghi al privirii deopotrivă infra- şi extra-textual, capabil să articuleze o abordare metodică, Eugen Negrici îmi pare departe de a-şi fi istovit zestrea de oferte creative: dimpotrivă, aşa cum ne-a obişnuit, e mai curând plauzibilă iruperea sa pe o piaţă – care geme de oferte ce sfârşesc prin a se dovedi simulacre perfect compatibile cu talciocul vieţii noastre culturale – cu alte surprinzătoare întreprinderi intelectuale capabile să ţină sub lama impenitentă a unei supravegheri lucide sisificul nostru efort de ieşire dintr-un tunel încă încenuşat de scoriile unui paseism avântat.