REVISTA DE CULTURA FONDATA LA CRAIOVA, IN 1838, DE CONSTANTIN LECCA. SERIE NOUA. ANUL XIV
La Steaua EMINESCU
George POPESCU
Dintr-un principiu crescut în umbra unei nefericite experiențe, nutresc destule reticențe față de acele spectacole încropite spre a cinsti date istorice ori memoria unor mari personalități ale trecutului. Două ar fi motivele mai consistente: lipsa de măsură convertită într-o retorică îmbălsămată și o tonalitate hei-rupistă, ambele debitoare unei tradiții germinate în retortele propagandelor totalitariste. Victime sigure ale unor astfel de spectacole pseudo-artistice devin, se înțelege, nu doar nobile teme ideatice (iubirea, patria, istoria, pacea etc.), ci și acele nume de rezonanță ce constituie patrimoniul de valori ale culturii naționale; Eminescu, cu predilecție.
În ce-l privește, el a anticipat, cu geniala-i intuiție, oripilanta întâmplare, când în întâia din mirabilele sale Scrisori, și-o imagina cu o premoniție tulburătoare: Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,/Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el Iar asta, după ce va fi anticipat, în aceeași tonalitate de pur și dens vizionarism, difidența cu gust de chiolhan al detractorilor surveniți accidentali în postumitatea sa, subjugați, aceștia din urmă, de patima de a-i contabiliza Toate micile mizerii unui suflet chinuit
*
Rare sunt, din nefericire, momentele de autentică omagiere a poetului ivit (cât de miraculos, nu vom putea ști cu adevărat niciodată) nu din spuma mării, cum s-ar fi visat, ci din chemările pădurene ale Ipoteștilor moldavi.
Un astfel de moment l-am trăit, fix în 15 Ianuarie anul curent, în ziua nașterii sale și inspirată legiuire deopotrivă a culturii românești, în sala I.D. Sîrbu a Teatrului Marin Sorescu din Craiova și datorată unui pătimaș (de ani, de-o viață!) cititor și interpret al versurilor sale care este actorul și omul de teatru Emil Boroghină.
Cunoscându-i îndeaproape împătimirea pe care timpul ireparabil departe de a fi răvășit-o i-a potențat-o și distilat-o până la cele mai tari esențe, mi-am abandonat toate reticențele mai sus invocate și, în sala plină până la refuz îndurând o liniște aproape siderală eminesciană, așadar! , am retrăit, cu acuitatea eternei redescoperiri, magia geniului Poetului.
Recitându-l pe Eminescu La steaua care-a răsărit e genericul ales de Emil Boroghină. Un generic cu dublă semnificație: să inducă la re-citirea operei sale poetice și să propună un traseu, prin codrul polimorf al versurilor sale, cât se poate de emblematic în perspectiva decelării unui mesaj unificator, pornind de la percepția cadrului natural trecând spre cel erotic și cel social vânând însă, admirabil, acel salt nu mai puțin miraculos în vaierul cosmic care-l face pe Eminescu unul dintre rarii poeți ai lumii alături de Dante și Shakespeare, fără a-i uita pe Homer și Vergiliu a cărora imaginație concurează cu marile descoperiri ale științei actuale, ba îndrăznesc să afirm chiar și cu sofisticatele instrumente de ultimă oră de la NASA.
Iată, cât se poate de succint, denunțat la crud, sentimentul pe care l-am trăit, preț de mai bine de un ceas, în sala de teatru în care părea să se simtă chiar și foșnetul frunzișurilor veștede ale codrilor de odinioară. Stăpân pe dicția cu care a fost înzestrat și pe care și-a șlefuit-o prin ani de exerciții în care artistul s-a lăsat cu noroc filtrat de pătimașul cititor și iubitor de carte și de cărți, Emil Boroghină nu și-a rezervat, din recuzita teatrală, decât o extrem de economicoasă și adecvată servantă sonoră și, mai ales, un joc al luminii de o simplitate captivantă: sobru, vertical în mijlocul unei scene mai elementare ca rariștea pădureană, ținând în mâini ca pe un talisman un obiect închipuind o carte, vreme de peste un ceas, el a traversat, prin schimbări tonale marcate de grăitoare cezuri, lumea eminesciană, punând, parcă, semnele esențiale ale unei semantici poetice încă atât de vii și încă atât de departe de a fi fost descifrată și decriptată în toate ascunsele-i înțelesuri și eresuri.
Un spectacol-omagiu cât o provocare: de întoarcere la Poezie. Și nu mai puțin la Poet. Ca una dintre puține revanșe ale spiritului în fața turpitudinilor Materiei. Și revanșă, în același timp, a aceluiași spirit în fața unui prezent mustind de insidii.
În ce-l privește, el a anticipat, cu geniala-i intuiție, oripilanta întâmplare, când în întâia din mirabilele sale Scrisori, și-o imagina cu o premoniție tulburătoare: Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,/Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el Iar asta, după ce va fi anticipat, în aceeași tonalitate de pur și dens vizionarism, difidența cu gust de chiolhan al detractorilor surveniți accidentali în postumitatea sa, subjugați, aceștia din urmă, de patima de a-i contabiliza Toate micile mizerii unui suflet chinuit
*
Rare sunt, din nefericire, momentele de autentică omagiere a poetului ivit (cât de miraculos, nu vom putea ști cu adevărat niciodată) nu din spuma mării, cum s-ar fi visat, ci din chemările pădurene ale Ipoteștilor moldavi.
Un astfel de moment l-am trăit, fix în 15 Ianuarie anul curent, în ziua nașterii sale și inspirată legiuire deopotrivă a culturii românești, în sala I.D. Sîrbu a Teatrului Marin Sorescu din Craiova și datorată unui pătimaș (de ani, de-o viață!) cititor și interpret al versurilor sale care este actorul și omul de teatru Emil Boroghină.
Cunoscându-i îndeaproape împătimirea pe care timpul ireparabil departe de a fi răvășit-o i-a potențat-o și distilat-o până la cele mai tari esențe, mi-am abandonat toate reticențele mai sus invocate și, în sala plină până la refuz îndurând o liniște aproape siderală eminesciană, așadar! , am retrăit, cu acuitatea eternei redescoperiri, magia geniului Poetului.
Recitându-l pe Eminescu La steaua care-a răsărit e genericul ales de Emil Boroghină. Un generic cu dublă semnificație: să inducă la re-citirea operei sale poetice și să propună un traseu, prin codrul polimorf al versurilor sale, cât se poate de emblematic în perspectiva decelării unui mesaj unificator, pornind de la percepția cadrului natural trecând spre cel erotic și cel social vânând însă, admirabil, acel salt nu mai puțin miraculos în vaierul cosmic care-l face pe Eminescu unul dintre rarii poeți ai lumii alături de Dante și Shakespeare, fără a-i uita pe Homer și Vergiliu a cărora imaginație concurează cu marile descoperiri ale științei actuale, ba îndrăznesc să afirm chiar și cu sofisticatele instrumente de ultimă oră de la NASA.
Iată, cât se poate de succint, denunțat la crud, sentimentul pe care l-am trăit, preț de mai bine de un ceas, în sala de teatru în care părea să se simtă chiar și foșnetul frunzișurilor veștede ale codrilor de odinioară. Stăpân pe dicția cu care a fost înzestrat și pe care și-a șlefuit-o prin ani de exerciții în care artistul s-a lăsat cu noroc filtrat de pătimașul cititor și iubitor de carte și de cărți, Emil Boroghină nu și-a rezervat, din recuzita teatrală, decât o extrem de economicoasă și adecvată servantă sonoră și, mai ales, un joc al luminii de o simplitate captivantă: sobru, vertical în mijlocul unei scene mai elementare ca rariștea pădureană, ținând în mâini ca pe un talisman un obiect închipuind o carte, vreme de peste un ceas, el a traversat, prin schimbări tonale marcate de grăitoare cezuri, lumea eminesciană, punând, parcă, semnele esențiale ale unei semantici poetice încă atât de vii și încă atât de departe de a fi fost descifrată și decriptată în toate ascunsele-i înțelesuri și eresuri.
Un spectacol-omagiu cât o provocare: de întoarcere la Poezie. Și nu mai puțin la Poet. Ca una dintre puține revanșe ale spiritului în fața turpitudinilor Materiei. Și revanșă, în același timp, a aceluiași spirit în fața unui prezent mustind de insidii.