rachieru112

„Nu de tranziţie mă cutremur, ci de veşnicia ei”
(Din folclorul cafenelelor)

Înghesuită într-un spaţiu, de regulă, meschin, orice tentativă bilanţieră este o selecţie fatalmente subiectivă. Cu posibile omisiuni (vinovate). Ce-am putea spune despre Un an fierbinte (cum titra Dilema veche), gata de a-şi da duhul, prelungind lungul şir al dezamăgirilor postdecembriste? În primul rând că într-o lume neaşezată, convulsivă, îngrijorarea publică pentru temele mari cunoaşte o ciudată desensibilizare. Suntem deja 7 miliarde, piaţa bursieră e încercată de turbulenţe, societatea s-a „financializat” (zic experţii) şi noi am devenit bieţi „subiecţi financiari”. „Indignaţii” visează la o revoluţie globală, primăvara arabă s-a încheiat prost, criza de lideri e trâmbiţată zgomotos, eurozona se clatină, islamizarea Europei e în marş iar Premiul Confucius pentru Pace (o replică chineză a Nobelului) a ajuns la Putin. În acest context seismic, să mai fie amânarea aderării noastre la Schengen o deziluzie? Nici vorbă, doar un examen ratat (previzibil): politicianismul deşănţat, deculturalizarea freatică, tabloidizarea democraţiei, anchetele şi dezvăluirile fără consecinţe, başca, ţigănirea României şi „birjărirea” limbii ne transformă, vai, în spectatori neputincioşi. Chit că Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă livrează scenarii rozacee pentru o Europă viitoare (vezi colocviul Penser l’Europe), iar în UE se reactivează îmbăţoşate clişeele identitare.

Aşa fiind, ce mari evenimente culturale ne-au confiscat interesul?

Da, târgurile de carte, câteva titluri mari (fireşte, la scara anului editorial), topuri triste şi un ecou palid. Nu prea se înghesuie lumea la citit, noi, „chitiţi pe scris” (vorba lui H. Gârbea), am dat în boala autorlâcului. Totuşi, piaţa cărţii ne-a procurat câteva întremătoare surprize. Aş zice că, în zona criticii, Scurta istorie a lui Mihai Zamfir, ca „panoramă alternativă a literaturii române” ar putea fi cartea anului. O istorie stilistică, cu 36 de personaje defilând într-un „roman postmodern”, într-o reexaminare alertă care se bizuie pe „lectura exactă a vieţii”. Sau fermecătoarea carte a lui Eugen Simion Cruzimile unui moralist jovial, plecând de la o ipostază discutabilă (Creangă ar fi, aflăm, „prozatorul român cel mai citit”) şi infirmând spusele lui Călinescu, după care humuleşteanul ar fi un subiect închis: „despre Creangă nu se mai poate spune nimic”, credea divinul critic. Am mai menţiona strădania lui Ioan Groşescu (Ultima trăncăneală) de a ne oferi o carte-document despre prietenul dispărut, un critic „de front” (regretatul Mircea Iorgulescu, evident), monografia Convorbirilor literare (1867-1885) întocmită scrupulos de Pavel Florea, expertiza temeinică a lui Nicolae Mecu (G. Călinescu faţă cu totalitarismul) şi Capcanele Istoriei, semnată de Lucian Boia, doldora de „informaţii năucitoare” (apud Andrei Pleşu), dezvăluindu-ne cum au „traversat” intelectualii băştinaşi intervalul 1930-1950. În spaţiul prozei, desigur, romanele „staliniste” (N. Breban, cu Singura cale şi Lucian Dan Teodorovici cu Matei Brunul) şi, neapărat, Marta Petreu. Iar în poezie, de departe, Aura Christi (vezi Sfera frigului).

La capitolul deziluzii aş semnala – fără supărare – o încropeală oltenească, o bizarerie editorială pusă în cârca lui Marin Sorescu (în documente şi scrisori inedite), care devine, regretabil, o ediţie inutilizabilă.

Să mai pensăm, în goană, câteva evenimente. După unii ar fi fost „anul regelui”, stârnind – cu prilejul nonagenatului – euforia unor regalişti vopsiţi, de conjunctură. Alţii sunt convinşi că Gala poeziei române contemporane (la prima ediţie) ori turnirul helenic, tot liric, ar fi provocat un interes isteric. În fine, Mihai Şora, mereu pilduitor pentru „chibzuinţa existenţială” a rotunjit 95 de ani, iar Eugen Negrici a făcut 70; despre P. Goma se scrie, iată, în România literară, iar situaţia lui interesează Comitetul director al U.S. de vreme ce Consiliul (citim şi cităm) „a luat o hotărâre”. Care o fi? Mai descoperim, sideraţi, că acelaşi Comitet, întrunit la Alba Iulia, a transmis trei candidaturi autohtone, la pachet, suedezilor; bineînţeles, pentru Premiul Nobel care ne lipseşte din vitrină. Să nu fi aflat dregătorii U.S.R că astfel de propuneri nu se publicizează? Că ele rămân secrete? Că funcţionează o interdicţie?
În rest, dacă Mourinho (nimeni altul decât antrenorul Realului madrilen) aspiră la statutul de star rock, de ce n-ar fi uns
Mircea Florian Doctor Honoris Causa al Universităţii „Vasile Goldiş” din Arad, prin filiala sătmăreană. Cum s-a şi întâmplat. Un doctor „atipic”, ne consolează Ion Bogdan Lefter.

2011 este şi anul în care şi-au încheiat aventura terestră câţiva mari creatori

Dar 2011 este şi anul în care şi-au încheiat aventura terestră câţiva mari creatori, plecând din „ţara vieţii” (cum ar fi spus Rilke). Un regizor uriaş precum Liviu Ciulei, pomenitul Mircea Iorgulescu, măcinat de boală, Paul Everac, ne-au părăsit; i-am pierdut pe Toncu şi pe Mopete (M.H. Simionescu şi M. Ivănescu). În rest, gherila politică (mereu), superficialitate gureşă şi viermuială, fibrilaţia patriotică (uneori). Derapaje mediatice, alarmism, trivializare şi libertatea de a ne indigna într-un stat bolnav, polarizat, neputincios. Cronicăreală voioasă, servilismul şi egoismul elitelor, cu orgolii în clocot şi imbold arţăgos. Îngândurarea celor care visează la Schimbarea la faţă a României, uitând de avertismentul cioranian: cine meditează la soarta ţării (noastre) devine un gânditor trist. Ne poate contrazice cineva?