repciuc112

Apărută în 1939, cartea lui Joshua Trachtenberg (2) este renumită în mediul de specialitate deoarece conţine una dintre cele mai timpurii utilizări ale sintagmei „religie populară”. Într-adevăr, autorul urmăreşte aici practicile magico-religioase ale evreimii medievale din Europa occidentală, în expresia lor cotidiană, necamuflată de prejudecăţi şi dincolo de înalta religie a Cărţii, oglinda prin care acest popor este cu precădere privit de ceilalţi. Deşi magia medievală şi folclorul ebraic au reprezentat un punct de interes pentru mai multe cercetări anterioare şi ulterioare lui Trachtenberg, merită apreciat efortul sistematic al autorului şi, mai ales, iniţiativa editurii Herald de a oferi publicului românesc această lucrare clasică, iniţiativă completată de unele similare din cercetarea magicului.

Reputaţia de mari vrăjitori a evreilor, considerată de autor o legendă neevreiască fără suport provine încă din lumea greco-romană, unde găsim astfel de idei la Juvenal sau Suidas, dar ea este consacrată în epoca medievală, perioada de înflorire a practicilor menţionate aici. Probabil că această idee a creştinilor este de esenţă livrescă, sursa fiind tocmai cea împărţită de cele două comunităţi, şi anume Biblia. De aici, creştinii au aflat că Iacob, în lupta sa cu Îngerul, a încercat să-l supună prin întrebarea asupra numelui său secret, iar Saul recurge la necromanţie pentru a-l consulta pe Samuel, prin intermediul faimoasei vrăjitoare din Endor. Însă, Trachtenberg îşi profilează discursul tocmai pe dihotomia evreiesc – neevreiesc, încercând să demonstreze că magicul iudaic nu este, aşa cum au arătat creştinii, rit secret, ilicit, straniu, ci, ca şi în cazul altor comunităţi tradiţionale, practică derivată din substratul animist primitiv al credinţelor în supranatural.

Legitimitatea unei monografieri a acestui inventar de practici este oferită însă de două aspecte cu totul diferite. Primul ar fi dezvoltarea unor elemente specifice culturii arhaice ebraice, păstrate datorită conservatorismului acestei societăţi şi la care avem acces prin avantajul importantei culturi livreşti, martor indirect al culturii populare. Al doilea este tocmai capacitatea acestui popor de a prelua şi adapta elemente din cultura populară a naţiilor cu care a convieţuit în mai multe părţi ale lumii.

Astfel, aşa numitul folclor biblic, care a stat la baza magicului iudaic, este o acumulare de elemente emergente în marile culturi arhaice: mesopotamiană, egipteană, canaanită, hittită etc. Alături de această sursă esenţială, o alta este bogata literatură talmudică, unde îşi au originea multe credinţe populare, din jurul secolelor al IV-lea şi al V-lea, precum şi seria lungă de speculaţii mistice din epoca ulterioară. Aşa cum s-a întâmplat cu documentele occidentale din procesele Inchiziţiei, şi în lumea ortodoxă iudaică, învăţăturile talmudice reflectă, în interdicţii şi sfaturi, superstiţiile populare pe care rabinii trebuiau să le descurajeze.

Fundamentele magiei evreieşti, aşa cum sunt ele privite în general de către specialişti şi de publicul larg, stau în diversitatea şi bogăţia demonologiei şi angelologiei, născute în buna convieţuire cu moştenirea egipteană, elenistică şi babiloniană. Deşi neagă în general împărţirea tradiţională a magiei ebraice între bună – albă şi rea – neagră, Trachtenberg admite dihotomia între „mediatori” pozitivi şi „spirite ale necurăţiei” , filosofia unui plan cosmic divizat în două tabere fiind prezentă chiar în Kabala. Autorul nu vede, în mediul popular evreiesc, nicio figură dominantă a răului, un omolog iudaic al lui Satana creştin şi, din păcate, nici nu pare dispus să dezvolte problema foarte interesantă a demonilor impurităţii, crucială pentru un popor cu un complicat sistem al riturilor lustrale. Chiar dacă evreii nu au un prinţ al întunericului bine conturat, rămâne totuşi o figură puternică a inventarului demonologic asupra căreia magia evreiască şi-a pus o amprentă puternică. Este vorba despre Lilith, la origine un spirit al vântului, dar devenit înger malefic al nopţii şi care se înrudeşte cu Lamiae sau Striga din folclorul greco-roman, dar şi cu ielele noastre balcanice. Este sigur că faptul care a consacrat totuşi identitatea ebraică a proteicei Lilith sunt legendele apocrife în care aceasta apare ca prima soţie a lui Adam.

Angelologia iudaică, atât de variată, alcătuieşte o armată de „mijlocitori”, de memunim-i ai elementelor, timpului, locului. Deşi autorul ne arată clar că acest sistem de intermediari constituie „o translaţie degenerată a idealismului platonic în teozofia păsărească a Kabalei timpurii” (p. 106), subliniind culminarea ei în gândirea evreilor-germani din secolul al XIII-lea, este interesant faptul că în mediul popular ebraic, această bază filosofico-mistică total ortodoxă, alături de eventuale influenţe eseniene, îşi găseşte ipostaza sa eminamente practică în domeniul magiei. Dar, încă o dată, pentru a-i folosi în scopuri personale, magicianul trebuia să le cunoască variatele nume.

Astfel, următoarele capitole se concentrează pe una dintre cele mai importante calităţi ale vrăjitorului evreu, calitate pe care, de această dată şi Joshua Trachtenberg o consideră argumentată şi nu urmarea unei prejudecăţi creştine. Desigur, credinţa în capacitatea numelui de a influenţa destinul persoanei care-l poartă, străvechiul principiu nomina numina, este universală. Însă, forţa ocultă a numelor instanţelor supranaturale se converteşte în magia ofensivă într-un instrument de manipulare a transcendentului. Treptat, incantaţiile magice au tendinţa de a se transforma în simple înşiruiri nesfârşite de nume, de multe ori arbitrare, chiar împrumutate automat din tradiţii oculte străine. Acest tip de agregare în magia autohtonă a cuvintelor barbare (grec. barbarica onomata) crede Trachtenberg că se datorează moştenirii egiptene şi a fost conservată în virtutea unui principiu magic general acceptat că limbajul sacru nu trebuie deformat, oricât de neînţeles ar fi el pentru un public profan. Din perspectiva unei confruntări milenare între politeism şi monoteism, această lege magică a produs o vinovată apariţie în ortodoxele incantaţii cu enumerarea de forţe angelice a unor nume păgâne gnostice sau elenistice.

Desigur, nomenclatura angelică, oricât de interesantă ar fi ea, nu întrece monopolul ebraic asupra problemelor legate de „Numele lui Dumnezeu”. Este binecunoscut faptul că Tetragrammaton, numele omnipotent al divinităţii, înfricoşător pentru a fi rostit de novici, a depăşit cu mult teritoriul magiei iudaice. Elucubraţiile mistice ţesute în jurul numărului acestor nume inefabile (compunerea din 12, 42 sau 72 de litere), derivările sau combinaţiile complicate de sunete, permutaţiile alfabetice, anagramele, inversarea cuvintelor, înscrierea acestora în forme geometrice sau desene au întreţinut un secret atrăgător în jurul lor, generând şi împrumutul peste hotare. Înscrierea pe răvaşe purtate sub haine a numelor lui Dumnezeu a ajuns, pe cale slavonă, şi în practica magică românească, cuvinte devenite de-a lungul timpului fără de înţeles pentru utilizatori. Acest puternic element al magiei evreieşti a fost concretizat mai cu seamă în practica amuletelor, larg discutată şi într-un capitol al acestei lucrări.

Alături de puterea numelui îngerilor sau de cel al lui Dumnezeu stă şi forţa magică a literelor – semn investit cu sens şi virtuţi mistice –, în care forma se dovedeşte mai eficace decât conţinutul însuşi. De aici provin riturile de protecţie sau de divinaţie legate de folosirea cărţilor sfinte, de la recitarea unor versete specifice, indicate în funcţie de anumite contexte, apanajul magic al vreunui incipit descifrat de iniţiaţi şi până la simpla manipulare a tomurilor care, ţinute aproape, sperie demonii. De la sacralitatea explicită la cea implicită, autorul observă cu atenţie că aceasta e urmarea modului în care scrisul sfânt este perceput de masele populare nealfabetizate. Dacă Avesta deţinea această vocaţie pentru hinduşi, Coranul pentru mahomedani, Tora era preferată de evrei în manipulări magice. Valenţa mistică a scrisului în ipostaza sa materială este prezentă şi în crearea unei relaţii simpatetice a acestuia cu un aliment, a cărui ingerare transmite vraja în corpul destinatarului. Nici acest procedeu magic nu este specific ebraic; el a fost consacrat în magia universală mai ales de inscripţiile magice gravate concentric pe boluri sau pe farfuriile aramaice originare în Mesopotamia.

Povestea amuletelor iudaice nu putea lipsi din această sinteză şi ea oferă o imagine de ansamblu a unui vast domeniu, greu de prezentat exhaustiv. De la binecunoscuta aţă roşie împotriva deochiului la plăcuţele gravate cu heh (prescurtarea Tetragrammaton-ului) sau cu versete biblice, şi până la tezaurele de pietre preţioase cu valenţe oculte se ajunge la amulete mai specific iudaice, ca pentagrama (identificată popular cu Pecetea lui Solomon) sau hexagrama (Steaua lui David). Aceasta din urmă, recunoscută de către celelalte neamuri ca simbol al poporului ebraic, nu a devenit acceptată în această postură de către evrei decât în ultimul secol, ne avertizează autorul, fiindcă figura cu şase colţuri aparţine inventarului universal de semne magice. Trachtenberg relativizează obişnuinţele noastre de a oferi o origine iudaică şi „pătratului magic”, o figură pătrată în care sunt înscrise numere în progresie aritmetică; amuletă astrologică, Zahlenquadrat-ul era la fel de popular şi printre magicienii creştini medievali, dar şi ţinut la loc de cinste la vechii chinezi, hinduşi sau arabi, dacă nu cumva s-ar trage din misticismul algebric al teoriilor pitagoreice.

În afara liniilor mari ale prezentării sale, care respectă liniile de forţă ale magiei universale, din care cea ebraică nu reprezintă o cale divergentă, Joshua Trachtenberg ne aduce şi detalii mai puţin cunoscute. Apare aici figura unui vestit magician evreu, Honi HaMe´ agel, din secolul I
î. e. n., specialist în trasarea unui cerc atunci când invoca ploaia, rit ce-i aduce numele de „Desenatorul de cercuri”, personaj care ne face să ne gândim la solomonarii români – specializaţi în magia meteorologică şi a căror denumire aminteşte de tradiţia veterotestamentară. De asemenea, este important faptul că precizează filiera unor procedee sau surse livreşti magice, filieră comună altor culturi magice europene. De exemplu, Cărţile pentru Sorţi provin, ca şi omoloagele lor creştine, din surse arabe, iar, în acelaşi compartiment al divinaţiei, ghicirea viitorului în suprafeţe care puteau reflecta lumina, tehnică preferată de evreii medievali, era binecunoscută în antichitatea orientală şi clasică.

1 This work was supported by a grant of the Romanian National Authority for Scientific Research, CNCS – UEFISCDI, project number PN-II-RU-PD-2011-3-0220.

2 Joshua Trachtenberg, Magie şi superstiţie la evrei. Studiu asupra religiei populare. Traducere din limba engleză de Marilena Constantinescu, Bucureşti, Editura Herald, 2010.