Avantext

Starea definitorie a creatorului este singurătatea, un sentiment similar solitudinii totale şi agoniei, „asemenea lui Blaise Pascal convins că retrăieşte, în noaptea scrierii Memorialului, noaptea lui Iisus din Grădina Măslinilor”1 . Această singurătate absolută nu este suportabilă decât cu două condiţii: o puternică suprainvestire narcisiacă şi o lărgire a graniţelor Sinelui, oferind acces spre nişte realităţi psihice cu statut incert între propriu şi impropriu. Această excrescenţă care se dezvoltă la periferia psihismului constituie un fel de pungă marsupială în care se va realiza gestaţia operei. Creatorul se retrage din cercul solicitărilor lumii, societăţii, naturii pentru a se închide într-o odaie, într-un mod omolog cu retragerea din realitate a celui care vrea să adoarmă şi caută o poziţie odihnitoare, la adăpost de zgomot şi de lumină. Asemeni celui care visează, creatorul intră într-o stare de iluzie, în care o parte a lui doarme, alta e trează, având o conştiinţă mai acută decât în timpul zilei despre ceea ce se petrece în mintea sa. Mai mulţi creatori au descris acest moment ca pe o halucinaţie. Există în creaţie un aspect de regresie cronologică: un om se întoarce spre propriul trecut, se izolează pentru a-şi pune întrebări despre propria viaţă, permite să revină la suprafaţa conştiinţei, din adâncul copilăriei, o impresie, o senzaţie, o emoţie, o iubire sau o ură, o nostalgie, un strigăt de disperare, de nedreptate.

Pentru Nichita Stănescu poezia este o structură esenţială a existenţei, prezentă în fiecare om, îndepărtându-l de neant şi apropiindu-l de sens. Poetul are rolul de a-i ajuta pe ceilalţi să-şi descopere propria poezie. Va folosi pentru acesta metodele cele mai potrivite şi va începe prin propriul exemplu. Poetul îşi perfecţionează un organ al minţii ca o vedere abstractă, cu care să contemple simultan obiectele şi ideile, spaţiul şi timpul, lucrurile şi dimensiunile lor invizibile. Cu acest organ partea eternă şi cosmică a omului percepe fiinţa adevărului, element inefabil al înţelegerii noastre aflat la limita dintre gândirea imagistică şi cea noţională: „Eu te cunosc deşi nu te pot elucida pentru că aparţii unui limbaj desăvârşit, spre care limbajul de acum aspiră. Nu te pot elucida pentru că primitivele animale care se pregăteau să nască omul nu ar fi putut să-l elucideze decât în cuvinte, decât în idei, dar ele aspirau numai către aceasta. Eu te cunosc numai prin poezie, tocmai de aceea am inventat poezia ca pe un organ al evoluţiei simţurilor omului. Desigur, poezia nu este perfectă şi nu va fi niciodată perfectă până când tu nu vei fi elucidat”2 .

Spiritul uman infinit are posibilitatea de a se îmbogăţi, trăind în imaginar. Nichita Stănescu inventează o scenă unde îşi proiectează întreaga sa existenţă şi îşi împlineşte destinul liric. Îşi conturează un univers mitic în care încearcă să-şi descifreze enigma existenţială a fiinţei. „Pentru poet poezia devine o tulburătoare cunoaştere de sine şi o comunicare de sine cu sinele”3 . Prin poezie poetul îşi doreşte să-şi exprime propriul suflet inefabil. Textele sale rămân configurate într-un alfabet încă necunoscut. Concretizarea sa lirică rămâne intuiţie esenţială captată în forme ale imaginii pierdute prin simpla vină a condiţei cognitive a omului: „Astfel mă încordam să-mi aduc aminte/ lumea pe care am înţeles-o fulgerător/ şi care m-a pedepsit zvârlindu-mă-n trupul/ acesta, lent vorbitor// Dar nu-mi puteam aminti nimic/ doar atât – că am atins/ pe Altceva, pe Altcineva, pe Altunde/ care, ştiindu-mă, m-au respins” (A treia elegie).

Nichita Stănescu reprezintă el însuşi parte integrantă din stadiul final al travaliului creativ. Nimic din ceea ce aparţine firescului nu a atins etapele creaţiei sale. Fiinţa poetică nichitiană s-a ivit spectacular în forma desăvârşită a travaliului creator.

Poetul secolului al XX-lea participă la o aventură a cunoaşterii pulverizată în universul infinit. Devine un explorator al sufletului uman, pătrunde în abisalitatea fiinţei. „Mirajul descoperirii unor noi teritorii sufleteşti îl face să-şi deregleze simţurile comune spre a deveni vizionar. Ce văd astfel poeţii? Ei văd infrastructura sentimentelor. Ei inventează organele speciale ale vederii tensiunii sentimentelor. Dar mai ales inventează mijloacele de a comunica semenilor lor viziunea inedită a sentimentelor descoperite cu un preţ numai de ei ştiut. [...] Aşezat în faţa hubloului poetul priveşte mereu în sine însuşi. Fiecare nouă viziune a sa luminează un loc până atunci invizibil al sufletului uman. El este un pilot de încercare a sentimentelor necunoscute”4 .

Nichita ajunge la imagini şi parabole biblice, pentru că înţelege că esenţă pe care o caută este o scânteie din lumina divină. Imponderabilitatea înţelegerii faptului că „eu sunt un cuvânt care se rosteşte/ lăsând în urma lui un trup” (cum va spune mai târziu, dar înţelege de pe acum), îl desparte de trupul său pământesc, îl face să constate, într-un mod brutal şi nereal, dezmembrarea propriei fiinţe: „Se zbătea în mine «tu»/ «tu», pleoapa, te zbăteai/ tu, mâna,/ tu, piciorule…//…însuşi sufletul meu/ este «tu»,/ tu, suflete”.

Realitatea inefabilului fiinţei sale este mai puternică decât se aşteptase, este în stare să învingă în lupta cu partea vizibilă, trupească, a fiinţei (după cum spune el însuşi, cuvintele sunt partea cea mai rezistentă a biologiei umane). Deşi această dihotomie este falsă în plan ontic, ea este reală în planul conştiinţei umane scindate prin păcat. Omul nu este dual, dar pentru cine lucrează cu cuvântul, pentru cine contemplă în sine fiinţa cuvântului, e imposibil să nu ajungă la sensurile originare ale cuvântului şi să nu constate discrepanţele dintre propria fiinţa şi propria conştiinţă. Atunci când ajungi să constaţi această prăpastie, care te desparte de realitatea cea mai adâncă a interiorităţii tale, aceasta se reflectă poetic printr-o scindare în limbaj.

În Renaştere, imaginarul era privit ca o entitate sau ca o componentă a unui psihic transcendent. „De exemplu, în Renaştere imaginarul era văzut ca o realitate ontologică, care ţine atât de psihicul uman, cât şi de cel cosmic, ca o forţă intermediară între intelectul cosmic şi corpul lumii sau materia”5 . Imaginarul rămâne o funcţie transcedentală apriorică, privită din perspectiva unei cauzalităţi ce depăşeşte individul uman.

Imaginarul nichitian surprinde complexitatea trăirilor transcendentale raportate la dimensiunea contingentă. Teluricul, transpus prin „câmpul de piatră”, concretizează dubla valenţă a pietrei: meteorică, venind din cer şi naturală, avântându-se înspre cer. Îi corespunde în imaginarul celest, „zidul cerului cenuşiu”, limita impusă tanscendenţei atât prin cromatica închisă, cât şi prin povara pietrei ce constituie zidul. „Zidul” reflectă posibilitatea transgresării limitelor, dar şi impenetrabilitatea spaţiilor opace, strivite în densitatea pietrificată. Acvaticul proiectează imaginea limitei şi a simbolisticii transcendentale a pietrei: „Se roteşte marea-n ţărmuri, pietrele ţin gustul sării”. Imensitatea acvatică, în zbuciumul prelung, preia funcţii cosmogonice, „rotindu-se” în sfera reconstrucţiei lumii, iar pietrele păstrează enclava primordialităţii, „sarea” fiind simbol al elementarităţii şi cristalizării. După Gaston Bachelard ea intră în categoria imaginilor produse de reveriile minerale. Imaginarul ignic cuprinde transcendentul: „Un orizont urlând şi nevăzut/ zvârlindu-ţi limbile şi antracitul”. „Cerul cenuşiu” devine „orizont urlând şi nevăzut”, un spaţiu al imaginarului distorsionat, o imagine apocaliptică ce-şi aruncă „limbile şi antracitul”. Limbile de foc distrug materialitatea şi pulverizează în univers cenuşa regenerării. Antracitul păstreză urmele arderii, dar este şi un efect al transformărilor materiei. Piatra se reflectă cvadridimensional în imaginarul liricii nichitiene, în teluric ca imensitate aridă, în celest ca măsură a fiinţării, în acvatic ca enclavă a primordialităţii, în ignic ca formă a regenerării materiei.

Spaţiul organizat de imaginar este un fenomen viu, deoarece este supus unei permanente deveniri care se concretizează în neîntreruptul conflict dintre logica atemporală şi dezvoltarea temporală, între ceea ce este dat şi ceea ce este posibil.

Lirica nichitiană urmează o alternanţă sinusoidal-cosinusoidală, unei prăbuşiri creative lăuntrice îi urmează o ascensiune lirică eliberatoare: „fiecare expediţie în metafizic, respectiv în contingent, adaugă un nou «cer», respectiv o nouă «bolgie», cosmoidului stănescian”6 . Universul imaginar este bipolar, fiorul creativ pătrunde în cele mai tainice lăcaşuri ale fiinţei şi apoi se înalţă irizând spaţiul sacru: „niciun alt univers mental nu pare, în coerenţa sa lăuntrică, pus în slujba unei viziuni dinamic-contradictorii a lumii şi lucrurilor cu o mai mare afinitate, decât lexicul însuşi al lui Nichita Stănescu”7 .

Fiinţa poetică este construită dual, un strat abisal şi altul ascensional: „Eram copil şi sufletul/ începuse să-mi împungă-n coaste, în tâmple,/ nemaiavând loc./ O, şi nopţile/ nu mă uitam niciodată la cer,/ de teamă că m-aş putea prăbuşi/ spre el,/ înfrigurat şi singur,/ lăsând în urma mea lucrurile,/ ca pe nişte dinţi de lapte,…” (Epilog la lumea veche). Ion Pop confirmă necesitatea dualităţii fiinţei creative: „pentru a măsura elevaţia zborului, pare necesară coborârea în adânc, părăsirea în voia haoticei mişcări germinative a materiei – probă a labirintului dedalic, anterioară iluminării, revelaţiei ultime”8: „Voi plonja într-o astfel de apă mărită, / izbindu-mă de brownienele privelişti,/ într-o mişcare de spor, disperată,/ voi face zigzaguri: lovită/ de mari, întunecate, reci molecule,/ adeptele lui Hercule.// Fără putinţă de-înec şi fără/ putinţă de mers şi de zbor –/ numai zigzag şi zigzag şi zigzag,/ înrudindu-mă cu feriga/ printr-un destin de spor” (Elegia a opta).

1 Didier Anzieu, Psihanaliza travaliului creator, traducere de Bogdan Ghiu, Bucureşti, Editura Trei, 2004, p. 115

2 Nichita Sănescu, În Prefaţa, la Nichita Stănescu, Ordinea cuvintelor, ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu cu acordul autorului, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1985, p. 15

3 Ibidem, p.18

4 Alexandru Condeescu, în Prefaţa, la Nichita Stănescu, Ordinea cuvintelor, vol. I, Editura Cartea Românească, 1985, p.17

5 Corin Braga, Concepte şi metode în cercetarea imaginarului. Dezbaterile Phantasma, Iaşi, Polirom, 2007, p. 112

6 Corin Braga, Nichita Stănescu. Orizontul imaginar, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Cluj-Napoca, Editura Dacia, p. 60

7 Şt. Augustin Doinaş, O înrudire de substanţă:Nichita Stănescu şi Stéphane Lupasco, în „Viaţa românească”, nr. 6/ 1984, p. 6

8 Ion Pop, Nichita Stănescu-spaţiul şi măştile poeziei, Bucureşti, Albatros, 1980, pp.63-64