Avantext

REVISTA DE CULTURA FONDATA LA CRAIOVA, IN 1838, DE CONSTANTIN LECCA. SERIE NOUA. ANUL XIV

Edificarea unui monument cu simbolistică istorică poate fi citită într-o cheie dublă. Gest de afirmare autoritară a puterii uneori, a arbitrarului prin forţă alteori, sau expresia identitară a parcursului în timp a unui popor. Spre deosebire de alte popoare, care au încriptat în codul lor genetic vocaţia hegemonicităţii, noi, românii, din păcate, sau din fericire, o avem doar pe aceea a perenităţii. Noi cam asta ştim să facem şi aş spune că o facem destul de bine, de vreo două mii de ani încoace. Rezistăm, adică perseverăm în a exista. Iată de ce şi monumentele noastre sunt de o anumită factură. Ele exprimă în primul rând prezenţa, într-un anumit areal, a unei anumite culturi, a unei anumite organizări, a anumitor momente istorice relevante, toate sfârşind prin a fi doar argumente solide privind continuitatea ca existenţă statală şi unitatea ca fizionomie culturală.

A face un monument este un act de voinţă a unei comunităţi, un semn, o bornă, o marcă, fără potop de vorbe, fără vacarm răsunător de imnuri. Un monument reuşeşte să aducă aminte generaţiilor viitoare jaloanele istoriei unui neam.

A reface un monument înseamnă obstinaţia de a nu dispărea din istorie. Ecartul mărit prin trecerea anilor face ca o astfel de reafirmare să capete o greutate semantică chiar mai mare decât cea exprimată de monumentul iniţial. Reuşind astăzi să refacem monumentul primei mari epopei moderne a neamului nostru, vom răspunde celor ce cred că un neam se poate redefini că un popor dăinuie sau dispare, niciodată nu se redefineşte.

Multiculturalismul, despre care vorbim din ce în ce mai des, presupune şi astfel de gesturi culturale fără echivoc. Dacă doreşti să-ţi faci auzită vocea în concertul plenar al Europei, nu ai altă şansă decât să-ţi exprimi distincţia prin armonie.

Readucând în conştiinţa publică imaginea impresionantă a Monumentului Independenţei de la Craiova, revista Mozaicul a mai făcut ceva, a trecut în revistă şi gândurile celor care au pus umărul la edificarea lui cu un secol în urmă. Între aceşti înaintaşi ai noştri distingem puţine personalităţi care şi-au lăsat numele şi prenumele descifrabil în istoria modernă a Romaniei, dar identific mulţi aparţinând categoriei „oamenilor cu stare”, ei fiind, de fapt, adevăraţii stâlpi ai urbei şi ai Olteniei. Apreciem, la acel timp, prezenţa autorităţii ca foarte discretă, ceea ce conduce la concluzia că astfel de monumente se ridicau nu pentru că aşa dorea vodă ori un demnitar local, ci pentru că aşa doreau oamenii, comunitatea.

Comunismul a reuşit, în cei 50 de ani de dictatură, să impună ideea că doar statul are atributul conceperii de monumente. Ne revine nouă astăzi privilegiul ca, participând la renaşterea acestui monument, să facem nu numai un gest de recunoaştere a unui moment cardinal al istoriei, ci şi al reafirmării cu temei a mândriei a unei clase largi, care a fost şi a rămas temeiul rezistenţei prin istorie a unui neam.

Am convingerea că, reuşind în demersul la care sper să se alăture cât mai mulţi, ne vom recăpăta ceva din mândria pierdută a unui neam ce învăţase să lase în urmă lucruri cu adevărat
durabile.

Arh. Emilian Stefarta