Avantext

Departe de înscenările clasicelor poveşti, de linia previzibilă a spectacolelor pentru copii, Inimă de piatră – premieră la Teatrul pentru copii şi tineret „Colibri” – se constituie în act artistic şi estetic pur, lăsând spectatorului dreptul de a alege şi de a se recunoaşte în oglinda faptelor şi personajelor de pe scenă.

Subiectul este parcă desprins din lumea noastră, a pământenilor: un copil sărac şi bun, Peter Munk (Oana Stancu), râvneşte la bogăţia şi opulenţa patronului. Vrea să fie bogat pentru, zice el, a-i ajuta pe ceilalţi. Dar unul dintre prietenii săi, la fel de săraci, îl contrazice înţelept: „tu vrei să fii bogat pentru tine, nu pentru noi...”. Până aici nimic neobişnuit, nimic nu anunţă povestea ce stă să-nceapă...

Intervenţia onirică a Omuleţului de sticlă (Rodica Prisăcaru) şi a lui Michel Olandezul (Mugur Prisăcaru) tratează chirurgical, pe cord deschis, dorinţa de înavuţire a puştiului. Peter Munk devine bogat, foarte bogat, cel mai bogat. Preţul însă, pentru că toate au un preţ, este renunţarea la inima sa caldă, vie, dar care nu-l apără de sărăcie şi durere, în schimbul celei de piatră oferite de Michel Olandezul, insensibilă şi aducătoare de bogăţie. Din acest moment intră în rândul posesorilor de inimi de piatră: Patronul cazinoului (Mugur Prisăcaru), unde până atunci Peter aducea cărbuni, Judecătorul (Iulia Cârstea) şi bogătaşul Ezechiel (Daniel Mirea), tatăl preafrumoasei Lisbeth (Alis Ianoş). Consecinţele? Peter Munk devine bogat şi se căsătoreşte cu Lisbeth. Îşi alungă însă brutal Mama (Iulia Cârstea) atunci când aceasta îi cere ajutorul, îşi ignoră prietenii săraci
care-l omeniseră din puţinul lor şi-l bucuraseră cu muzica lor şi o loveşte mortal pe Lisbeth, înfuriat de bunătatea ei.

Era oare nevoie de o astfel de experienţă pentru a preţui cu adevărat dragostea, prietenia, inima? Da, pentru că alchimia inimii se pare că aşa funcţionează. Înfruntându-l pe temutul Michel, Peter eliberează inimile tuturor, recăpătându-şi şi el, la rândul său, buna, curata şi calda sa inimă.

Sigur, e bine când totul se termină cu bine, dar nu-mi pot reprima întrebarea: şi dacă Peter Munk n-ar fi existat, Michel Olandezul ar fi împietrit inimile tuturor?

Emoţia şi nedumerirea actorilor, a regizorului şi a scenografului pricinuite la premieră (numită tehnic avanpremieră) de lipsa zumzetului din sală, specific la spectacolele cu prichindei în sală, au o explicaţie simplă: povestea captivează şi te poartă, pe nesimţite, prin cotloanele orăşelului-burg unde crâmpeie din viaţa personajelor sunt creionate, animate şi însufleţite de actorii Teatrului Colibri. Dar la finalul acestei reprezentaţii ochii spectatorilor exprimau, mai mult decât o mie de cuvinte, bucuria şi îngândurarea, surpriza şi starea de graţie pe care povestea inimii de piatră o imprimase în sufletul şi inimile lor.

Pentru că, asemenea diafanului Omuleţ de sticlă, regizorul Cristian Pepino care semnează şi dramatizarea minunatei poveşti scrise de Wilhelm Hauff – Inimă rece împlineşte o dorinţă (aproape) nespusă şi comună a trupei craiovene şi a spectatorilor săi: creează frumosul şi emoţia. Cu un nu ştiu ce şi un nu ştiu cum, numite convenţional talent şi dăruire, Cristian Pepino aduce în premieră la Craiova această poveste, resuscitând cele mai ascunse şi amorţite nervuri ale sensibilităţii noastre. Aproape de magie, profesorul-regizor, prieten şi maestru reuşeşte, ca de fiecare dată, să clădească alături de actorii Teatrului Colibri un moment de graţie, oprind timpul în loc pentru multe zeci de reprezentaţii cu care Inimă de piatră va topi în emoţie inimile miilor de spectatori ce vor privi, cu sufletul la gură, povestea lui Peter Munk. Cealaltă jumătate (din cele trei!) este imaginea, vizualul. Rafinat şi intuitiv scenograf, Cristina Pepino alege simbolic semne care sugerează, completează, înlocuiesc cuvinte. Animaţiile video şi decorurile sunt construite în perfectă armonie cu textul şi acţiunea. Cadrul urban al desfăşurării evenimentelor este compus din clădirea celebrei Marmorosh Bank (doar despre bani este vorba!), iar banii, bancnotele care fură minţile şi inima eroului sunt guldeni. Cazinoul – loc al câştigului efemer, al pierzaniei şi decadenţei – este străjuit discret de două siluete feminine, martore tăcute ale vijeliilor emoţionale şi financiare. Costumele şi păpuşile sunt discret împărţite în umani (cei care nu renunţă la inima lor pentru nicio bogăţie) şi cei pietrificaţi (înrobiţi ai banului,
care-şi vânduseră inima lui Michel Olandezul) – caracterizaţi prin strălucire, opulenţă, eleganţă şi mască, o mască aurie care trebuie să acopere schimonosirea pe care o întipăreşte răutatea, avariţia pe chipul lor... Simbolurile, pe diferite straturi de percepţie şi înţelegere, se succed şi se contopesc în această magmă – spectacolul. Şi în sfârşit, dar nu în cele din urmă!, cea de-a treia jumătate a structurii acestei producţii teatrale – coloana sonoră – îmbracă şi dă formă emoţiei prin subtilităţile de armonie şi tensiune prin care compozitorul Dan Bălan ne bucură sufletul.

Însufleţitorii imaginaţiei şi personajelor, actorii, confirmă din plin subiectul poveştii: suntem liberi să alegem şi să înţelegem diferenţa între inimile noastre şi inimile de piatră.