Avantext

Îşi târa paşii pe asfaltul umezit de ploaia care căzuse de dimineaţă, neştiind dacă va reuşi să ajungă acolo. Avea un fel de sfârşeală ce-i venea din suflet şi nu vroia să se oprească acum, când, deşi cunoştea fiecare denivelare a drumului, picioarele nu-i mai dădeau ascultare. Dincolo îl aşteptau întinderile nesfârşite. Şi le amintea de pe vremea când hoinărea pe câmpuri după ouă de prepeliţă. În ultimul timp nu mai avusese curajul să plece singur de acasă, şi când îşi luase inima în dinţi, simţise că nu făcea bine. De fapt, fugise. Aşteptase până când toate zgomotele amuţiseră sub arşiţa verii şi, strecurându-se prin uşa întredeschisă pornise, sprijinindu-se de garduri, spre partea de sat care-l atrăgea ca o aţă. Numai ieşise de mult din casă, ai lui nu mai aveau timp de el. Îl lăsau să zacă în patul de la geam, îi mai aruncau din când în când câte o vorbă. Dar de fiecare dată simţea că prezenţa lui între ei era nedorită. Îşi pierduse vederea treptat. Mai bine orbea de tot atunci când, muncitor la o fabrică de chibrituri, atinsese cu un chibrit un stoc de fosfor, şi acesta luând foc, îi cuprinsese privirea. Pe moment nu văzuse nimic, a doua zi îşi revenise puţin şi apoi, de teamă să nu i se facă rău, rămăsese acasă. Se simţea bine, stătea toată ziua în pat, ignorând orice zgomot. Treptat începuse să se îngrijoreze. Nu mai distingea lucrurile, ajunsese să nu se mai poată privi în oglindă când se bărbierea, până când culorile i se amestecară şi avea în faţă un câmp alb, care se încăpăţâna să rămână aşa. Învăţase să simtă prezenţele în cameră după mişcările aerului şi după zgomotele produse de atingerea obiectelor. Avea nevoie de zgomote, altfel nu mai distingea când e zi sau noapte. Numai băiatul cel mare se mai gândea la el, îl lua din când în când la plimbări prin împrejurimi. Îi era ruşine de vecini, nu vroia să i se ştie infirmitatea. Îi recunoştea după voce şi, când îi simţea prin preajmă, îi privea în ochi şi le vorbea normal. Dar plimbările deveniseră din ce în ce mai rare până când renunţase să se mai chinuie. Se închidea între patru pereţi şi existenţa i se transformă într-o vegetare continuă. Când îl cuprindea somnul vedea toate culorile pământului. Odată, umblând prin casă după o ţigară, dăduse peste o cutie de acuarele şi o pensulă. Ca să-i treacă vremea începuse să mâzgălească pe nişte planşe deja folosite, pete de culoare. La început, neatent, vărsase culorile pe podea şi când ai casei se întorseseră de la muncă găsiseră numai pete roşii pe jos. Îi apucase teama, neştiind de unde proveneau. şi de atunci făceau cu schimbul, îl pândeau prin geamul de la săliţă pentru că nu le dădea voie să stea înăuntru. Cu timpul îşi dăduseră seama că este inofensiv şi îl lăsaseră să-şi continue mâzgălelile. Dar nu dură mult... Îl plictisea absenţa culorii, avea impresia că tot ceea ce picta se transforma în nuanţe de gri şi atunci se resemna, lăsând totul baltă. Ar fi vrut să asculte poveşti, dar cine să i le citească?

Într-o zi o voce străină pătrunse în cameră. Era glas de copil care păşeşte cu teamă. Se simţea privit cu mirare, cu atenţie chiar.
Nu-l vizitase nimeni până atunci, se îngropase în întunericul camerei. În fiecare zi îşi făcea planuri cum să fugă din casă, dar când ajungea la uşă ceva mai puternic ca el îl oprea. Şi dorinţa creşte, nu mai avea stare, cei din casă îi simţiseră neliniştile, dar nu-l băgau în seamă. Niciodată nu făcuse ceva rău, se obişnuiseră cu el cufundat în gânduri, ţepos ca un arici la orice imbold venit din afară.

Într-o dimineaţă, pe când abia se ridicase din pat, şi stând pe marginea lui, se gândea cum să facă să depăşească pragul, simţi cum o mână străină, de vietate abia obişnuită cu lucrurile, îi apucă mâna şi îl trage spre locul unde îşi mai amintea că se găseşte uşa. Şi atunci, când ajunse la prag, îl trecu uşor, fără niciun fel de reţinere. Afară, mâna care îi deschisese drumul, dispăru fără urmă, el rămânând în bătaia soarelui ca o picătură de apă uitată la umbră în desişul copacului. Mai mult bâjbâind, cu teama unei întâlniri nedorite, porni pe poteca şerpuitoare pe lângă drum, cu gândul la podul suspendat. Deodată atinse cu mâinile capătul podului, puse piciorul pe blănile putrezite de vreme, simţi cum aerul îi inundă plămânii, încercă un zbor cu mâinile întinse...

Apa se juca în cercuri concentrice împrăştiind mătasea broaştei spre maluri, sub soarele care îşi căuta drumul către apus.