velea112

Ideea de a discuta în acest tandem: artă şi societate, nu este nicidecum nouă, originală sau doar de efect, ci este, fără îndoială, una eligibilă şi perfect actuală. Pentru a demara o discuţie care nu doreşte a se manifesta în abstract, ci mai degrabă în condiţiile unui nou realism, voi aduce în prim plan un aspect care poate fi resimţit la fel de jenant ca spălarea rufelor în public. De ce sunt considerate expoziţiile din Craiova slabe? De ce neglijăm faptul că primesc/ primim mereu reacţii negative la felul în care evoluează arta plastică/vizuală de aici, sau că expoziţiile sunt învechite şi plictisitoare. Bineînţeles că generalizările sunt superficiale, afirmaţia vizează mai degabă ordinarul, iar, prin excelenţă, excepţiile devin lăudabile. De multe ori, aceste semnale sunt lansate chiar „din interior” şi, depăşind prima reacţie instinctivă de apărare a „teritoriului”, cred că ele pot fi tratate cu succes ca benefice amendamente. A ignora complet aceste aspecte critice, devine la fel de ridicol ca îngâmfarea şi autosuficienţa. Mi se pare util să încercăm o privire mai puţin duioasă asupra propriilor expoziţii, să vedem cum putem evolua sau dacă ceea ce propunem are vreo relevanţă pentru ceilalţi.
Iar în loc de soluţie-reparatorie aş lansa câteva subtitluri:

Şablon?

Vernisaj. Pupături şi felicitări. Bem un pahar, schimbăm cuvinte. Majoritatea se comportă aproape stas. Cât valorează complezenţa?

Conflictul între generaţii eterna poveste?

Fiecare generaţie vine, la un moment dat, cu avântul şi atu-ul demolator al tinereţii. Visăm, cumva, la tinereţea fără bătrâneţe perpetuată miraculos în basme? De fapt, suntem cu toţii afiliaţi la o trecătoare candidatură: fiecare nou val va fi îngropat, la un moment dat, de un alt nou val. Limitele de gândire sunt mereu forţate, cantonarea sedentară în „rigori” care nu mai sunt relevante, nu poate crea decât o amorţeală, vecină cu agonia. Dificil de stabilit acum cu exactitate unde încep şi unde se încheie efectele produse de o generaţie, ori relevanţa acestora. Există „tineri” energici sau obosiţi din naştere, la fel cum există „bătrâni” vivace ori depăşiţi de vremuri. Cine are profil de super-erou într-o istorie sau istorioară a artelor?

Plastic/ vizual?

Cândva artiştii erau „plastici”, acum sunt „vizuali”. Diferenţa de titulatură a fost dată de transformarea petrecută la nivelul gândirii şi de faptul că tehnologia şi noile media s-au impus din ce în ce mai pregnant ca formă de manifestare artistică generatoare de idei. În asentimentul acestor evoluţii, instituţiile de învăţământ specifice au introdus noul termen, mult mai cuprinzător. Foştii artişti plastici au devenit, după dorinţă sau nu, artişti vizuali. Treptat, termenul de artist plastic sau vizual a devenit aproape o etichetă de generaţie, chiar dacă în România singura formă de organizare a breslei este în continuare Uniunea Artiştilor Plastici. Însă cum evoluţia gândirii artistice nu se cramponează de etate ori diplomă, opţiunea între plastic şi vizual, ţine în esenţă de o anumită evoluţie în mentalitate. Artiştii vizuali pot folosi fără reţinere plasticul.

Craiova – locul din care se pleacă...

Deşi formula a căpătat o notorietate de necontestat, în condiţiile în care pentru mulţi dintre cei ce trăiesc aici, o existenţă intelectuală nonconformistă nu constituie obişnuitul, dar nici imposibilul, Craiova are şansa de a fi selectată, ca într-o economie de piaţă în dezvoltare, loc cu perspectivă de necontestat. După criteriul multinaţionalelor, care implementează proiecte cu rată mare de profit în zone cu concurenţă minimală, Craiova poate fi, cu sau fără voia sa, teren pentru dezvoltarea anumitor zone de nişă. Trend-ul reconvertirii spaţiilor marginalizate a fost lansat cu succes şi aici. Debutul spectaculos al Centrului pentru cultură contemporană Electroputere, nume care a devenit rapid de mare rezonanţă prin prezenţa la Bienala de la Veneţia, a demonstrat că, funcţionând după modelele existente în ţările europene, şi cu o privire deschisă spre viitor, ai şanse suficiente pentru a fi remarcat. Nu aş plasa drept „opoziţie” Galeria Arta, care se dedică, în mod special, artiştilor din Filială, la fel ca majoritatea galeriilor de acest gen. Nu aş neglija nici perspectiva favorabilă a Muzeului de Artă, care străluceşte în mod deosebit prin Brâncuşi, şi care are şansa de a fi printre puţinele muzee din ţară ce beneficiază de reparaţii capitale. Este adevărat că, având resurse interioare mai firave ori mocnite, oraşul nu te încarcă cu efervescenţa caracteristică altor cunoscute centre culturale, însă cu siguranţă şi aici poţi găsi o breşă, în care să ai libertatea de a te dezvolta conform propriei personalităţi.

Cine este contemporan cu arta contemporană?

Cum clasificăm arta contemporană? După data de naştere a artistului? După încadrarea în modă ori tendinţe? După recordurile de tip tehnologic? După secole întregi în care măiestria artistică, manualitatea a avut statut privilegiat, în condiţiile în care tehnologia trepidează în ritmul demenţial al reinventării, este firesc ca arta să nu mai aibă răbdare să bată pasul pe loc, iar artiştii să fie interesaţi să experimenteze şi alte mijloace, diferite de cele valabile acum un secol. Arta contemporană emergentă nu te lasă indiferent, ci produce efecte, iar dacă ar fi să găsesc un cuvânt-cheie, unanim acceptat în această zonă, el ar fi: chestionare. Propagarea ideilor incită spiritele, poate transforma lumea şi desigur că am putea fi dezamăgiţi observând că arta care se prezintă, în mod frecvent, la Craiova nu are în vedere niciuna dintre problematicile actuale. Pereţi întregi de tablouri, parcă mereu aceleaşi, serie a unei „mâini” adesea lăudată, ne livrează un tip de imagine care, în general, nu pune probleme de recunoaştere ori înţeles. Cui se adresează toată acestă artă? Unui public, desigur complet diferit de la o situaţie la alta, care nu se poate rezuma la cercul călduţ al prietenilor sau vecinilor de bloc. Febra chestionărilor coexistă haiduceşte cu fiorul TPL-urilor (Toamna pe lac – într-un limbaj deja încetăţenit în „literatura” de specialitate). Cum aş putea să uit că, nu demult, un prieten vechi, era profund interesat să cumpere fix „o iarnă” (IPL... de ce nu?) Şi că a fost imposibil să-l pot convinge să nu aleagă kitsch-uri cu patalama de autenticitate pe dos?

Recunoaşteţi personajul

Locul I într-un clasament al manierelor bădărane se acordă tipului cu autoproclamată importanţă: „Doar EU fac ceea ce conteză, restul... !” Super cool!

În loc de P.S.

teleVIZIUNE: dacă arta şi produsul artistic se pot distribui pe canale distincte, ca la un televizor cu programe felurite... pentru receptori cu nevoi diferite, este important să nu uităm că există telecomanda.