REVISTA DE CULTURA FONDATA LA CRAIOVA, IN 1838, DE CONSTANTIN LECCA. SERIE NOUA. ANUL XIV
În toamna anului 1970 eram student în anul întâi la Departamentul de limbi străine al Facultății de Litere (rebotezat㠄de Filologie”, după model sovietic) din cadrul Universității Clujene. Grupa noastr㠖 engleză (principal)/ germană (secundar) – beneficia de „tutela spiritual㔠a lui Peter Motzan, care și-a ținut cu noi primul curs în calitate de proaspăt asistent. Între junele universitar, ce avea să se afirme în scurt timp drept unul dintre experții de elită ai literaturii germane, și studenții săi s’a stabilit de la bun început o relație de maximă încredere reciprocă. Noi, ca diligenți învățăcei aflați în căutarea unui magistru, am perceput-o drept rezultatul unui... coup de foudre intelectual. Nu e de mirare, întrucât fuseserăm instantaneu cuceriți de așa-numitul curs practic, conceput de Motzan ca o complexă și fascinantă inițiere în poesia germană. De-a lungul acelui prim an de facultate, toate orele petrecute în compania briantisimului nostru mentor deveniseră momente paroxistice de încântare intelectuală. Structuralismul era la apogeu, iar influenta lucrare a lui Hugo Friedrich Die Struktur der modernen Lyrik fusese deja publicată în românește, ceea ce crea o ambianță fastă pentru interpretările de texte în care ne lansam în compania blondului Peter. Poemele judicios selectate de către acesta deveneau pretextul unor explorări/ descifrări de sensuri, cu participarea quasi-integrală a studenților din grupă, în pasionante dezbateri ce se prelungeau adeseori peste limitele orarului strict. Îmi amintesc cum, dacă se întâmpla să fim ultimii programați în sala de curs respectivă, mai rămâneam acolo continuând analizele pe text, spre uimirea portarilor neobișnuiți cu asemenea râvnă.

De fapt, pe Peter Motzan îl cunoscusem în vara dintre examenul de admitere și începutul anului universitar, grație inițiativei bunei noastre amice comune Monica Șurtea (Dumnezeu să-i protejeze sufletul!). Între noi s’a născut o amiciție care avea să dureze o viață. În anul următor am fost integrat redacției „Echinox” – un obiectiv pe care mi-l fixasem încă din anii de liceu, de comun acord cu amicul meu din copilărie Marian Papahagi, botezătorul acelei mitice reviste de cultură. Hazardul a făcut ca, timp de 13 ani, cât am lucrat efectiv la „Echinox”, să fiu aproape singurul redactor român capabil să-și asume și unele responsabilități – desigur, nu de profunzime, dar oricând binevenite – legate de paginile germane (pe blazonul „Echinox”- ului rămâne înscris și caracterul său trilingv: în pofida vicisitudinilor, pe lângă paginile românești, în cadrul publicației au ființat permanent și cele concepute în maghiară și germană de către redactori specializați). De fapt, primul redactor al paginilor germane fusese, de la înființarea revistei până în 1972, însuși Peter Motzan, originar din Sibiu.
I-a urmat între 1972-1975, arădeanul Werner Söllner, coleg de an cu mine (dar la Secția germană/ principal). Apoi, responsabilii respectivei secțiuni a revistei au fost: Georg Aescht (1975-1976), Edith Konrad (1976-1977), Helmut Britz și Anton Seitz (1977-1980), Klaus Schneider și Maria Schullerus (1981-1982), Ute Roth (1983). Fapt e că, grație amiciției mele cu asemenea companioni, am avut acces la mediile selecte ale literaturii germane din România, evident, în măsura în care aceasta avea rezonanțe la Cluj.

Am legat o strânsă amiciție și cu Franz Hodjak, redactorul de limbă germană al Editurii Dacia. Întâmplător, Franz era vecin de casă cu mine, în Piața Cipariu de lângă Teatrul Național. Pe Peter îl întâlneam cel mai adesea la
Facultate, dar îl vizitam mai rar, fiindcă locuia în Mănăștur – un cartier-dormitor din vestul urbei, destul de greu accesibil (dacă nu mă înșel, finalizarea asfaltării sale a durat până după căderea regimului dictatorial). Pe la Franz treceam destul de frecvent, ceea ce s’a soldat cu grupaje de texte
d-ale mele excelent traduse în germană. Cu amici precum Peter, Franz, Werner, dar și mai tinerii Georg Aescht sau Helmut Britz, mi se creaseră punți spre mica dar dinamica scenă literară germană din România anilor 1970-80. Nu am timp și spațiu spre a menționa aici cele mai semnificative nume, însă majoritatea lor urmau să figureze în influenta antologie Vînt potrivit pînă la tare, ce avea să apară la editura Kriterion la începutul anilor 1980.

Apropierea mea față de literatura germană contemporană în genere, și față de poezia germană din România acelei perioade în particular, nu avea cum să rămână fără urmări în propria mea creație. Consider că a fost vorba despre o influență organică, despre o adaptare și inserare poetică sui generis într’un anume spirit al timpului, radicalmente disociat față de retorica ideologiei în curs de lăbărțare asupra țării noastre, după nefastele vizite din 1971 ale dictatorului scorniceștean în Extrem(ist)ul Orient. Bizar era că, atunci când îmi prezentam creațiile unor congeneri germani, ei le percepeau pe aceeași lungime de undă estetică, în schimb, față de „moda poetic㔠autohtonă ele sunau mai curând ca anti-poesie. Retrospectiv vorbind, îmi dau seama c㠖 printre traumele îndurate în acea perioad㠖 s’a înscris și plecarea lui Ion Pop, spiritus-rector al „Echinox”-ului, pentru un stagiu de trei ani în Franța. Ceea ce pentru el era o șansă, pentru mine reprezenta un ghinion. Prin 1973 mi-a apărut o pagină de autor în revista „Echinox”, după care marele critic literar m’a onorat cu o misivă cuprinzând flatante felicitări referitoare la acele texte (țin minte că începutul suna aproximativ astfel: „Dragă Gil, îți strîng mâna inspirată, pentru frumoasele poeme publicate în cel mai recent Echinox”). Or, tocmai această susținere – în egală măsura avizată și empatic㠖 mi-a lipsit în perioada absenței din țară a lui Ion Pop. Din contră, când mi-am prezentat aceleași texte la o ședință a cenaclului omonim, un individ atoateștiutor (altminteri incurabil oportunist, lucrând din greu la perfecționarea dosarului său de securist născut iar nu făcut) m’a desființat, sugerând asistenței că nimic din ceea ce prezentasem nu avea vreo legătură cu noțiunea de poezie așa cum și-o imagina el. La drept vorbind, nici eu nu mă ambiționasem vreodată să ating nivelul de perfecțiune tehnică al poeților gongorici. Preferasem, de la bun început, să mă consider un autor de texte, iar nu de poeme. Însă orizontul meu plurilingvistic îmi dădea suficientă încredere spre a mă defini drept autor de literatură.

Clivajul a continuat o bună perioadă de timp: printre ai mei compatrioți ... păream suspect (cam ca în epitaful bacovian!), în timp ce Peter Motzan reușea să-mi publice poeme în „Neue Literatur”, exclusivista publicație-fanion a literaturii de limbă germană din România. Mai apoi, neîntrecutul poet și traducător Oskar Pastior m’a inclus în grupajul său de poeți români reprezentativi, dintr’o antologie anuală de referință în spațiul german: Jahresring, ediția 1979-80, apărută la Deutsche-Verlag-Anstalt, Stuttgart, 1980. Pentru mine, selecția efectuată de Pastior reprezenta o adevărată confirmare valorică, în sensul sincronismului cu evoluțiile poeticii din „lumea liberă”. Cei șase poeți antologați erau: Gellu Naum, Ion Caraion, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Petre Stoica, și semnatarul textului de față (care constată, cu oroare, că e unicul rămas în viață).

Cultivând relații genuine de colaborare cu noul val al poeților germani din România, am avut șansa de a cunoaște modul lor specific de a se raporta la viață și artă, sau, dacă vreți, la „Sinn und Form” (sens și formă). Le-am urmărit îndeaproape dezbaterile, angoasele, confruntările de idei, m-am ... contaminat de absoluta dedicațiune cu care își asumau statutul de creatori, ca pe o inexorabilă vocație. În mod firesc, din prelungile, fraternele colocvii cu Peter Motzan avea să se nască ideea editării unei antologii consacrate fenomenului evocat mai sus (ce începuse să ia și o turnură oarecum subversivă, datorită notorietății quasi-underground pe care o atinsese Aktionsgruppe Banat, dar și prin faptul paradoxal că rigorile cenzurii totalitare ... deveneau mult mai laxe atunci când venea vorba despre publicarea unor cărți de limbă germană în sistemul nostru editorial). Eram amândoi tot mai convinși că și noile generații de poeți români meritau să aibă acces la creațiile colegilor lor care scriau în limba lui Brecht... Când s’a pus problema găsirii unui traducător, m’am gândit imediat la Ioan Mușlea, pe care îl știam bine, atât în ipostaza sa de iconoclast jazzolog, cât și ca rafinat degustător de poezie. E drept că publicasem eu însumi multe traduceri din poezia de limbă germană contemporan㠖 divizată la epoca aceea pe criterii geopolitice: Germania de Vest (BRD), Austria, Germania de Est (DDR) și zone periferice, unde se încadra și România. Însă cred că opțiunea Mușlea a fost cea bună, fiindcă el dispunea de o forță de concentrare asupra subiectului, pe care eu o pierdusem datorită poliglotismului. Pe atunci publicam cu regularitate în presa culturală din România traduceri din poeți suedezi (inclusiv Tomas Tranströmer), spanioli, americani, cubanezi, brazilieni, englezi, portughezi, danezi, ruși, italieni... Chestiunea era că Peter și Pi (cum era alintat Mușlea) nu se întâlniseră niciodată. Ceea ce mi se părea pur și simplu inadmisibil. Întotdeuna m’a întristat ideea că autentice personalități culturale ar putea locui în metropola universitară a Transilvaniei ignorându-se reciproc. Nu fu extrem de simplu să-i extrag pe cei doi eremiți din lumea ideilor și din văgăunile lor burdușite de cărți, reviste, discuri, casete, propunându-le să dialogheze direct. Momentul (evocat într’un text pe care aveam să-l public în volum abia pe la mijlocul anilor 1980) s’a dovedit a fi de bun augur. Mai apoi aveam să-l persuadez și pe Mircea Iorgulescu să conceapă o mini-prefață, iar cu redactorul cărții, Gabriel Gafița, aveam să ne întâlnim acasă la Pi. Desigur, mai sunt și numeroase episoade colaterale: primele mele întâlniri cu Richard Wagner, Klaus Hensel, Gerhardt Csejka, joncțiunea dintre echinoxiști și lunediști întâmplată la Festivalul de poesie de la Sighișoara, precum și vizita pe care i-am făcut-o – împreună cu Emil Hurezeanu – lui William
Totok, în subsolul său de la Timișoara (prima după ce fusese ostracizat, cum el însuși își amintește). Ulterior eliberării din 1989, Rolf-Frieder Marmont, unul dintre poeții cuprinși în Antologia concepută de Peter Motzan și tradusă de Ioan Mușlea, mi-a făcut onoarea de a realiza o selecție bilingvă, româno-germană, din propriile-mi texte. Cartea a apărut, sub titlul Gold aus Ariadnes Mähne/Aur din coama Ariadnei, la editura Limes în 2004.

Cert e că, timp de vreo jumătate de deceniu, fusesem atât de implicat în preparativele legate de publicarea volumului Vînt potrivit pînă la tare (ed. Kriterion, București, 1982), încât – supremă ironie! – nimeni nu s’a gândit să-mi menționeze, măcar în vreun subsol de pagină, numele. Personal, am mai clarificat chestiunea într’un articol din „România literar㔠(prin 1997), reluat în traducerea lui Hannes Schuster și de către publicația german㠄Siebenbürgische Zeitung” (30 sept. 1997), precum și prin studiul pe care l-am prezentat la Colocviul germano-român ținut la Gasteig din München în 2004.

Omisiunea din antologie fu oarecum corijată, spre onoarea sa, de către Ion Bogdan Lefter (cât încă mai sunt totuși în viață): cu tenacitatea și acribia ce-l caracterizează, el a reușit salutara performanță de a reedita acea carte de referință, după 30 de ani, cu binevenite comentarii și completări! În plus, în toamna anului 2012 a organizat un interesant Colocviu dedicat poeziei germane din România anilor 1970-80 la Muzeul Național al Literaturii Române, în colaborare cu directorul Lucian Chișu și cu editorul Ioan Cristescu. Printre invitați s-au numărat William Totok, Gerhardt Csejka, Georg Herbstritt, Werner Kremm, Ion Pop, Gabriel Andreescu, Cosmin Dragoste, Simona Popescu, Magda Cârneci, Sorin Antohi, și, încă o dată subsemnatul.
mărturii din anii când lucram la "Echinox"
Virgil MIHAIU
Nr. 3 / 2013
Cuprins
  AVANTEXT
  Constantin M. POPA:
o seară cu
  Joe Bonamassa
  MIȘCAREA IDEILOR
 
Ion Bogdan LEFETER: "era evident
  Vântul potrivit... trebuie reeditat" –
  Interviu realizat de Cosmin Dragoste
  Anton STERBLING: câteva observații
  subiective despre Aktionsgruppe
  Simona POPESCU: poetry against
  the machine (fragmente)
  Virgil MIHAIU: mărturii din anii când
  lucram la "Echinox"
  Nicolae COANDE: cât e de greu să
  fii neamț
  CRONICA LITERARĂ
  Gabriel NEDELEA: punți
  transdisciplinare între știință și artă
  AIUS LA GAUDEAMUS
 
Petrișor MILITARU: Ion Caraion
  Revolutions
  Silviu GONGONEA: configurări ale
  prozei românești contemporane
  Gabriela GHEORGHIȘOR: figura
  spiritului creator
  Ion MUNTEANU: George Popescu,
  arheolog al gândirii secolului XX
  Daniela MICU: povestea căutătorului
  predestinat
  Luiza MITU: memorii afective ale
  avangardei
  Maria DINU: Sandokan și lumea
  copilăriei
  Florin COLONAȘ: "vreau s-o fac
  patriotică, Ghiță!"
  BELETRISTICĂ
 
Mădălina NICA: Poeme: Cu Oleg și
  Sașa
  ARTE
  Gheorghe FABIAN: dirijorul "face"
  orchestra
  Gheroghe FABIAN: balet -
  pantomimă
   Todor VALOV: "păpușa este
  legătura dintre om și Dumnezeu"
  Magda BUCE-RĂDUȚ: Salonul
  Municipal Craiova 2013
  Cătălin GHIȚĂ: comunismul
  românesc: viața ca pedeapsă
  Emmanuel GARNIER: Angélica
  Liddell și "pornografia sufletului"
  Liviu PRUNARU: ne mai trebuie
  câteva generații să învățăm să fim
  onești și serioși – Interviu realizat de
  Nicolae Marinescu
  LECTURI
 
Mihai GHIȚULESCU: comunismul
  românesc: viața ca pedeapsă
  Mélusine nr. XXXIII:
 
autoprezentarea feminină
  Gheorghe DINICĂ: rondelul în prim
  plan
  Ștefan VLĂDUȚESCU: Oltenia lui
  Marin Sorescu, a lui Constantin
  Pădureanu și a noastră
  Rxona ROȘCA: Ager Kult
  http://www.agerkult.ro/
  SERPENTINE
 
Adrian MICHIDUȚĂ: interferențe
  medico-filosofice în opera dr.
  Alexandru  Olaru
UNIVERSALIA
 
Ulrike Almut SANDIG: 7 poeme
  OCHEANUl ÎNTORS