Avantext

Critica literară s-a văzut destituită, de multe ori, de expresivitate, genul rămânând, astfel mutilat, în canoanele rigide ale stilului ştiinţific. Nimeni nu tăgăduieşte „ştiinţa” criticii, dar puţină ieşire din lagărul de gheaţă al interpretării şi puţină respiraţie artistică sau „deviaţie”, în termenii lui S.R. Levin, nu strică.

S-au făcut, asupra limbajului critic, două delimitări: unul, al criticii propriu-zise, specializat, precis, clar, fără eşecuri analitice, fără devieri, rece ca o linie, dar înzestrat cu iluzia adevărului, altul, al criticii de artist, atins beletristic, al scriitorilor ca atare, poeţi, prozatori, dramaturgi, sinuos, divagant, uneori ceţos, dar cald ca norii unei spirale.

Eugen Negrici, criticul „expresivităţii involuntare”, cum a fost îndeosebi comentat, este şi criticul unei expresivităţi voluntare, al unui stil care impune, odată cu luciditatea teoriei, sistematicii şi demonstraţiei, figura unui spirit critic creator. Prin disponibilităţile stilistice ale criticii sale, Eugen Negrici se situează în descendenţa lui Eugen Lovinescu şi a lui G. Călinescu, aşa încât putem vorbi, în evoluţia criticii literare româneşti, de stilul Eugen Negrici, un stil în care cele două delimitări de mai sus se îmbină, provocând, mai rar pentru pretenţiile criticii literare în sine, nu numai interesul informaţional ori noutatea ideilor, ci şi plăcerea lecturii.

O demonstrăm, deocamdată, prin Literatura română sub comunism. Poezia. I, Editura Fundaţiei PRO, Buc., 2003, carte care ni se pare a prinde laolaltă multe dintre atributele stilistice ale criticului.

Mai întâi, îngăduinţa prezumţiei, ca act de îndoială şi deci de reflexivitate, pare a dezechilibra sistemul de emitere, fixat într-o critică inexpresivă, condamnată la obiectivitate seacă, nicidecum pe dubitaţie. Începându-şi studiul despre „poezia unei religii politice” (poezia realismului-socialist) cu succinte aprecieri pentru poezia ultimelor două decenii de sub comunism, criticul emite, la adăpostul adverbului prezumtiv „poate”, judecăţi de valoare. Ultimele două decenii ale regimului „au reprezentat, în mod paradoxal, o perioadă fecundă a istoriei poeziei româneşti, poate (s.n.) cea mai bogată în iniţiative stilistice şi, în orice caz, realmente interesantă pentru oricine doreşte să analizeze raporturile complexe ale eului creator cu lumea şi cu ideologia care îi prevesteşte imaginea” (p.7).

Studiul este deschis, aşadar, cu un preambul pregătitor. Întotdeauna sunt radiografiate manevrele receptării, ipostazele permisive ale configurării poietice, focalizarea resorturilor „mutaţiei valorilor estetice”, strădania cu care făţarnicul cititor îşi primeşte opera aşteptată. Ideea, de pildă, că poezia are un statut aparte, diferit de cel ideologizant politic, un rost estetic, revenită în receptarea critică, şi ea contaminată politic în perioada realismului-socialist, a permis, în ultimele două decenii comuniste, o oarecare dezîngrădire a genului. Considerată mai puţin periculoasă, dat fiind numărul restrâns al cititorilor de poezie, numărul mic al tirajelor, ambiguitatea expresivă, poezia s-a strecurat printre zidurile ideologicului sau s-a retras în propria cochilie, ca melcul, şi a rezistat estetic, deşi „ingerinţele factorilor politici n-au încetat să se facă simţite şi după 1964, iar după 1971 au fost chiar amplificate, dar nu mai fiinţau inhibiţia, spaima teribilă din anii ’50 şi legile terorii roşii” (p.7).

Nu este însă mai puţin adevărat că şi această evadare a poeziei din lagărul interesului politic a fost transformat, observă cu un cinism ironic Eugen Negrici,
într-un „argument balanţier propagandistic de uz extern”(p.7). Este o scurtă observaţie care declanşează, ca un arc întins, efecte expresive: lanţul determinativ, ca o explozie sinonimică de nuanţe acaparatoare („un fel de ameninţare surdă, agonică, nesecondată de măsuri punitive”), coordonarea adversativă, semn al unei lucidităţi care nu vrea să se dezechilibreze („presiune constantă, dar flască”), apoziţia sintetizatoare, lăsată liberă, nezăgăzuită de paranteze ori de linii de pauză, precum un enunţ apoftegmatic, efigiac: „Ceea ce a favorizat o atmosferă proprie exerciţiului poetic şi modificări interesante în atitudinea eului creator care a reacţionat în felul lui specific în aerul bolnav reglat de climatizatoarele de seră ale partidului”. Nici metafora revelatorie nu este ocolită: „Ceea ce nu ucide, consolidează... şi vecinătatea primejdiei a dăruit poeziei – floare a răului – (s.n.) o tragică fertilitate” (p.7). Nici metafora plastică, pe care discursul critic o fundamentează ca formulă definitorie a unei lumi totalitare: „climatizatoarele de seră ale partidului”, cu nimic mai puţin expresivă decât Insectele tovarăşului Hitler, titlul volumului din exil al lui Ion Caraion. Supus ideii de preambul, supravegheat de interpretarea sintetică, discursul critic recurge la enunţuri eliptice. Acestea redeschid, prin reluarea unui termen anterior („vecinătatea”) şi prin inserţia unei incidenţe colocviale, demonstraţia: „Vecinătatea sau mai precis amintirea obsesivă, terorizată a primejdiei mortale din vremea fundamentalismului comunist. Căci tot ce s-a întâmplat în aria literaturii, după 1964 a fost – cum am arătat în primul volum al acestei cărţi (s.n.) – (e vorba de Literatura română sub comunism. Proza, Editura Fundaţiei Pro, Buc., 2002, n.n.) consecinţa unei reacţii compensative manifestate în durată şi în câteva moduri” (p.7). Fraza continuă, aparent întreruptă de puncte, ca şi punctele de suspensie, acte pure de subiectivitate, grija de a nu-şi pierde şi de a-şi resuscita „la o nouă lectură” cititorii, amintindu-le demersurile critice anterioare, orgoliul insistenţei, credinţa în justeţea ideilor critice o dată demonstrate, iconoclastia polemicii („hibrizii lirici produşi în preajma anului 1960”, în altă parte, „hibrizii poetico-propagandistici”) conferă stilului critic un aspect narativ. Criticul descoperă revigorarea poeziei din ultimele decenii comuniste, pe care, inversând metoda criticii negative a lui Titu Maiorescu, bănuim că o opune maculaturii realist-socialiste, printr-un limbaj de-a dreptul expresiv, căci peste pertinentele observaţii critice sintetice pluteşte recuperarea lovinesciană a discursului artist, atent până şi la sonorizările gerunziale: „Curând, adică după ce şi-a redescoperit menirea, şi-a redobândit funcţiile fireşti, statutul liric şi cititorii, modernizându-şi proteic formulele, preluând sau transfigurând existentul nu numai din perspectiva unor valori spirituale supreme, ci şi a stării noastre de spirit marcate de absenţa luminii şi a speranţei” (p.8). Mecanismele stilistice ale contextului genetic, metonimia şi ambiguitatea, au, inevitabil, rezultate identice în receptare, fiind „corespondenţele unor stări de dezgust şi disperare” (p.8). Marea capacitate sistematizatoare a poeticităţii din perioada amintită surprinde un spirit critic esenţializator. Iată „feţele” ultimei poezii de sub comunism: „manifestări atipice” (ca şi în proză), apariţia unor „specii rare ce ţin de patologia stilistică totalitară”, „fenomenul generator de mutanţi al deghizării intenţiilor prin metamorfoza genurilor şi migrarea funcţiilor”, „achiziţia unor structuri epice”, asumarea „funcţiilor dezvăluitoare ale prozei realismului cotidian”, „funcţiile pamfletului politic” „prin revenirea la discursivitate şi la retorica alegoriei”, „reciclarea” vechilor procedee, dezgustul pentru „construcţie”, dezgustul pentru „efecte artistice”, „redescoperirea naturaleţei”, „ca răspuns la tendinţa oficială de poleire a realităţii”, „procesul de decădere a metaforei”.

Nimic nu este însă rigid. „Măreţia frigului” critic nu se închide în capcanele inexpresive ale rigorii. De aceea, o locuţiune verbală are savoarea oralităţii: „veşmintele uzate ale acesteia (poeziei, n.n.) au fost date la întors... spre a servi efortului de a transmite un adevăr greu de rostit” (p.8). Ironia împrumută, după cum avertizează însuşi criticul, sintagmele tocite ale limbii de lemn. Este ca şi când, sarcastic, spiritul critic loveşte în literatura unei „religii politice” odioase cu instrumentele de tortură ale limbajului ei, cu armele proprii, ca să spunem aşa, ca şi cum ai da vânzătorului de otrăvuri cu otravă în ochi. Este aici o tehnică a repulsiei, prin care spiritul critic şi-a devoalat subversivitatea inhibitivă şi-şi rosteşte acum, pe faţă, lehamitea: „În peisajul complex pe care ni-l pune sub ochi creaţia poetică a deceniilor de regim ceauşist, nu sunt greu de remarcat, în schimb, extraordinarele progrese ale cunoaşterii resurselor aluziei,
metonimiei şi hiperbolei (exersate ca nicăieri altundeva)” (p.8). Totul s-a întâmplat, se pare, în poezia de sub comunism, cu acordul „forurilor politice”. Explozia „producţiei poetice din ultimul deceniu de comunism n-ar fi fost de înţeles fără momentul fast în care în forurile politice înalte s-a admis că poezia e ceva mai mult decât un simplu instrument propagandistic” (pp.8-9).

Criticul depistează (din nou sub protecţia în dungă a adverbului „poate”, de astă dată semnalizând, prin izolare şi prin repetiţie, mai puternic presimţirile subiective) şi resorturile psihologice ale „întâmplărilor neobişnuite din universul scriiturii”, din „rafinamentul şi diversitatea excepţională” a poeziei ultimului deceniu comunist într-o conştiinţă a vitalităţii, declanşată de „sentimentul” eliberării „din infernul realismului socialist” şi din „avântul” pe dos al modelului sovietic: «Şi, poate (s.n.), n-ar fi existat deloc fără vitalitatea pe care a dăruit-o fenomenului poetic poate chiar sentimentul că a scăpat din infernul realismului socialist, fără „avântul” pe care l-a dat poeţilor crivăţul siberian care le bântuia amintirile» (p.9). Starea de frică, de care vorbea criticul într-un interviu din România literară, nr.50/1999, a fost nu numai o stare de abreacţie, prin stafiile amintirii, de protest mut, ci şi, paradoxal, o stare de creaţie, psihanalizabilă. Ce altceva poate fi „crivăţul siberian” care suflă prin amintirile scriitorului român decât ironia amară a experienţei fricii, metafora unei iluzii vindicative, vocea unui impuls pe dedesubt, autosugestia libertăţii? De aceea, criticul îşi ia, înainte de a scrie despre poezia realismului-socialist, „câteva precauţii”, ca nu cumva cititorul interesat, deprins cu mentalitatea de complice a unor istorii literare de tristă amintire, să nu se vadă din nou derutat ideologic. Şi astfel, nu e deloc surprinzător că un critic de forţa ironică a lui Eugen Negrici, capabil să-şi creeze, cu inteligenţă contemplativă, atacul şi apărarea în acelaşi timp, îşi formulează „câteva precauţii”, adăugate la preambulul afirmativ despre poezia ultimelor două decenii din comunism, în care scriu, dacă respectăm periodizarea lui Laurenţiu Ulici, din Literatura română contemporană, poeţii generaţiei ’60, ai promoţiei ’70 şi ai generaţiei ’80. Numai că, pentru Eugen Negrici, „precauţiile” pornirii la drum prin literatura română de sub comunism sunt de ordin estetic.